Când monahul nu are acrivie în viața sa, în ascultarea sa, în îndatoririle sale, nu are nici o pricopseală. De aceea, de multe ori vă spun, fiicelor, împliniți-vă îndatoririle voastre. Pentru că și eu am făcut multe lucruri fără discernământ și mi-am vătămat sănătatea, căci atunci râvna era mare și am făcut lucruri fără binecuvântare. Nu eram în Mănăstire și mâncam așa cum credeam. Mâncam mâncare uscată și nu spuneam duhovnicului nostru. Ceea ce auzeam din citiri, voiam să punem în lucrare, iar duhovnicul nostru nu avea nici o cunoștință despre aceasta. După aceea ne-am îmbolnăvit de adenom[1], etc., pentru că râvna era fără discernământ. De aceea, fiindcă noi aici suntem în ascultare, în viață de obște, nu se poate întâmpla lucrul acesta.
Când cineva merge pe calea împărătească, nu-l poate trage nimeni nici încolo, nici încoace, numai dacă, în mod firesc, se face ceva cu binecuvântarea Starețului sau a Stareței. Dacă Starețul simte înlăuntrul său că ucenicul trebuie să facă ceea ce-i cere, atunci îi dă binecuvântare s-o facă. Dacă însă îți spune: „Nu trebuie să faci aceasta”, nu trebuie s-o faci. Când îl forțăm pe Stareț să ne dea binecuvântare să facem ceva și ne-o dă fără să vrea, atunci o pățim și apoi ne întrebăm: „Cum de-am pățit lucrul acesta?”. Iată de ce, pentru că Starețul nu a dat binecuvântare din tot sufletul. Când ucenicul face ascultare, sufletul lui dobândește smerenie. Deoarece avem un trup bolnăvicios și o oarecare experiență, ca oameni ce suntem, de aceea și eu vă spun câte un cuvințel. Când vă spun: „Fiicelor, luați aminte la acest lucru!”, fie că este vorba despre rugăciunea voastră, fie despre mâncarea voastră, fie despre metaniile voastre sau despre orice altceva, din experiență v-o spun. De aceea, atunci când vom face ascultare sinceră, desăvârșită, nici trupul nostru nu va slăbi, nici sufletul nostru nu se va îmbolnăvi. De vreme ce v-o spune Starețul sau Stareța, atunci „să fie binecuvântat”. O spune strâmb? O spune fără discernământ? Este nedrept ceea ce spune? Oricum ar fi. A spus-o? S-a terminat. De vreme ce a spus-o, „să fie binecuvântat”. Deasupra este Dumnezeu care vede și judecă. Fie fie drept, nedrept, Starețul va da răspuns lui Dumnezeu. Noi suntem datori să facem ascultare. Cu cât mai multă acrivie avem în viața noastră, adică în aceste porunci pe care le auzim de la Starețul nostru sau le citim în cărțile duhovnicești și le săvârșim cu multă smerenie și respect, cu atât mai mult Dumnezeu ne va asigura mântuirea și vom spori în toate virtuțile.
Când facem ceva și spunem: „Aceasta nu contează”, „Cealaltă nu-i nimic”, „Dacă o face aceea, s-o fac și eu”, atunci ne vătămăm duhovnicește. Da, dar aceea vrea să meargă în iad. Pentru că o face aceea, o vei face și tu? Pe aceea se poate s-o fi târât ispititorul și să fie în întuneric. Trebuie s-o urmăm pe aceea care este căzută? Noi să spunem: „Să stăm bine, să stăm cu frică”[2]. Noi să luăm aminte la noi înșine, ca să nu cădem în aceleași. De aceea, este trebuință de multă luare-aminte. Viața noastră are măreție, are mult Har. Are o astfel de adâncime și o astfel de înălțime, încât cugetarea omenească nu și le poate închipui. Desigur, acestea le poate înțelege cineva într-o clipă, atunci când îl va cerceta Harul lui Dumnezeu, când îl va cerceta Domnul. Dimpotrivă, atunci când se află cineva în ispită, i se pare că nu mai există mântuire, nu mai există nimic.
Când luăm aminte la noi înșine și nu privim în dreapta și în stânga, și orice avem putred în noi îl aruncăm, și când privim la calea pe care ne-a deschis-o Starețul nostru și duhovnicul nostru, atunci vom simți acea măreție. Noi, cei din conducere, se poate să greșim ca oameni, însă, am spus, voi trebuie să faceți ascultare și în această ascultare veți afla Mărgăritarul, Mărgăritarul cel de mult preț. Veți afla cele cerești, veți afla toate mărețiile vieții celei de sus, măreții care nu vor avea sfârșit și pe care limba omenească nu le poate povesti. Pe toate acestea le are ascultarea. Înlăuntrul ascultării și înlăuntrul smereniei sunt toate virtuțile. Când cineva nu cercetează lucrurile, ci le primește pe toate cu superficialitate și se abate încolo și-ncoace, neinteresându-se de nimic, atunci spune: „Nu-i nimic…”. Dar aceasta înseamnă cădere. După aceea spunem: „Cum de mi-a venit această întunecare? Cum de mi-a venit acest dezgust față de rugăciune? Cum de m-au înecat aceste gânduri? Cum de mi-a venit acest război?”. Și nu ne putem da seama de unde ne vin. Acestea vin din neascultare. Dacă însă vom lua aminte la făgăduințele pe care le-am dat în vremea primirii Schimei, la făgăduințele pe care le-am dat de multe ori înaintea Starețului, în prezența tuturor, că adică vom pune început bun, zicând „Rugați-vă, ca pentru rugăciunile Sfinției Voastre să pun început bun”, atunci ne vom îndrepta. Această făgăduință pe care o facem înaintea Îngerilor, Arhanghelilor și a oamenilor este o mărturisire. Și pentru o clipă uităm acest început bun și dispare din cugetarea noastră și nu mai ținem cont că Starețul ne-a sfătuit, ne-a lăsat porunci, ne-a spus ceea ce vrea Dumnezeu.
Dacă le vom dobândi pe toate cele bune ale lumii, dar vom păgubi sufletul cel prețios, le-am pierdut pe toate. De aceea tot ceea ce putem face, să facem după puterea noastră, ca să nu ne abatem de la scopul nostru, să nu ne depărtăm de făgăduințele pe care le-am dat înaintea lui Dumnezeu, a Îngerilor, a oamenilor și a proestoșilor noștri.
De fiecare dată când vine Starețul să-i dăm viață și bucurie. Să ne afle aprovizionate cu provizii duhovnicești, cu harisme duhovnicești, pentru a se bucura. Iar noi, atunci când vom avea această acrivie, vom vedea cum sufletul nostru se hrănește cu mană cerească. Când Îl vom iubi cu adevărat pe Hristos, ne vom agăța de gâtul Lui, vom îmbrățișa picioarele Lui. Iar dacă va exista ceva în sufletul nostru și dacă, ca niște oameni, vom cădea, să spunem: „Ajută-mă, Hristoase al meu! Întărește-mă, luminează-mă, adaugă-mi credință, dragoste; adaugă-mi înțelepciune; adaugă-mi mai multă ascultare”. Sufletul le va cere pe acestea, pentru că vrea mântuirea. Când vedem că ne luptă o patimă, îndată să spunem: „Hristoase al meu, ajută-mă, întărește-mă, căci mă războiește această patimă. Până când Te voi amărî cu neascultarea mea, cu această patimă insistentă, cu această întunecare ce o am înlăuntrul meu? Ajută-mă!”. Când va vedea această durere și lacrimile noastre, Dumnezeu ne va ajuta. Când ne dăm seama că ne biruiește un oarecare rău, fie mânie, fie curiozitate, fie nepăsare, fie întunecare, fie nesimțire, să-L rugăm și să-L implorăm pe Dumnezeu. Toți avem patimile și slăbiciunile noastre, dar pe cât ne stă în putință, să curățim și să facem să strălucească cugetarea noastră. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne, întărește-ne, luminează-ne!”. Și oare Hristos nu ne va auzi? Da. Și va spune: „Fiul meu se roagă, Mă roagă, căci ispititorul merge să-l ispitească. Hai să-l ajut, pentru că aleargă la ajutorul Meu”.
Ai văzut cum mama ne dă să mâncăm atunci când ne este foame și strigăm? Noi ne înecăm în gânduri și nu strigăm la El, iar apoi ne stăpânesc toate patimile și ne întunecăm. Și deși le vedem pe toate bune, avem o nesimțire înlăuntrul nostru. Când lipsește atenția și ascultarea, atunci vine nesimțirea. Dar dacă se cercetează cineva pe sine și va deschide cartea sufletului și va vedea unde L-a mâhnit pe Dumnezeu, unde a mâhnit-o pe sora, dacă a făcut rugăciune, dacă a citit, dacă are prihănirea de sine, dacă și-a împlinit cu acrivie îndatoririle sale, atunci deschizând această carte, se va vedea numai pe sine și va spune: „Mă voi închide în chilia mea, voi îngenunchea și voi striga la Dumnezeu să mă miluiască, căci câți ani voi mai trăi? Viața este trecătoare”.
Și dacă vom pierde această măreție, o vom pierde veșnic, iar în cealaltă viață vom plânge cu lacrimi amare. Când vom pleca, vom zice: „Ce am pierdut!”. Acum spunem că Dumnezeu este mult-milostiv și ne va mântui. Domnul ne deschide toate ușile mântuirii, dar dacă noi nu vrem să înțelegem, nu este nimeni altul de vină. Când vom merge în foc și vom vedea viermele cel neadormit, întunericul cel simțit, atunci ce vom face? Din amintirea Sfinților iadul nu se depărta. Când vine Harul lui Dumnezeu, omul se vede pe sine că se află în iad, în mormânt, în foc. Și dacă rămâne multă vreme contemplarea iadului în sufletul omului, nu suportă și trupul se istovește. De aceea Dumnezeu o ia și aduce bucuria.
Această contemplație aduce multă smerenie în sufletul omului, multă pocăință; se vede pe sine. Când vine săturarea lui Dumnezeu, omul nu vrea să pună nimic în gura sa. Poate rămâne zile întregi fără hrană și își simte stomacul plin. Cum binevoiește Hristos și Se sălășluiește în inima omului și cât de mult se mângâie și se răcorește sufletul său! De aceea, deci, este nevoie de multă luare-aminte. Să ne silim și noi, ca să nu avem a da seamă lui Dumnezeu. Potrivit cu făgăduințele noastre și cu viața noastră monahală, să săvârșim, după putere, ceea ce vrea Dumnezeu și orice facem, fie chiar și o metanie, să facem cu binecuvântare. Când spunem: „Maică Stareță, să fac și asta… nu-i nimic, sunt sănătoasă”, iar Stareța nu dă binecuvântare, voi să nu insistați. Când insistați mereu, Stareța este nevoită să spună: „Hai, fă și aceasta! Cum vrei, așa fă!”. Dar după aceea vine și răsplata. Și în timp ce la început îți făceai mica ta rugăciune, după putere, și o înțelegeai, după aceea, cu voia proprie pe care o pui, vezi că devii ca o zdreanță și cu sufletul și cu trupul, și nu mai poți articula nici un cuvânt, să spui un: „Dumnezeul meu, pomenește-mă!”. De aceea, faceți ascultare, „să fie binecuvântat”, multă ascultare și nici o împotrivire. Cât de mult doresc să aud acest „să fie binecuvântat”! Cât de mult dorește îl suflețelul meu, de câți ani îl doresc! Să se odihnească inima mea și să mă bucur. „Să fie binecuvântat” să spună călugărița, să ia binecuvântare și să meargă la trebușoara ei, cu capul plecat și cu mâinile încrucișate. „Hai, copilașul meu, mergi cu binecuvântarea lui Dumnezeu!”. Să ia binecuvântare și să meargă să se liniștească, având un rucsac frumos, plin cu binecuvântarea Stareței. Și vei vedea cum o ajută toiagul ascultării. Iar lucrul despre care ne va spune gândul nostru că „este greu, cum îl voi face?”, acela va deveni ușor, va deveni ca un fulg, atunci când îți vei lua toiagul și vei merge înainte.
Suntem ostași ai lui Hristos. Astăzi ofițerul vrea ca soldatul său să meargă la graniță, mâine în oraș, poimâine la piață. Nimeni nu va spune „de ce?”, ci „să fie binecuvântat”. Aceasta este supunerea, duhovnicia, acesta este monahismul, aceasta este mântuirea.
Ascultare oarbă, tăcere, rugăciune, smerenie, înfrânare în cuvinte, în purtare, în mișcările noastre, în toate. Aceasta este bucuria și desfătarea monahilor. Ce universitate are de făcut monahul? Bucuria noastră este ca în fiecare an, în fiecare lună să luăm o notă bună. Și să spunem, una: „Astăzi am tăiat această patimă”, cealaltă: „Hristoase al meu, și eu, după putere, mă nevoiesc să tai această patimă”. Aceasta este universitatea noastră în care vom lua note și distincții de la Hristos. Este trebuință de multă luare-aminte asupra subiectului mântuirii noastre, dacă vrem să mergem la Hristos. Să ne străduim să nu punem voia noastră, care zdrobește sufletul omului. Și să luăm aminte să nu „concureze” una pe cealaltă. Să facem ceea ce este corect.
Ce frumusețe avem în mănăstire! Însă patimile și slăbiciunile noastre nu ne lasă să ne desfătăm de ea. Cum făceau Sfinții? Se sculau noaptea și spălau hainele bolnavilor, îi slujeau pe cei săraci. De ce? Cum? Aveau dragostea dumnezeiască. Noi cum trebuie să fim aici în Mănăstire? Să ne zboare inima, să nu cârtim. Când suntem la ascultărica noastră și cineva are nevoie de ajutor, atunci toți să ne grăbim să-l ajutăm pentru dragostea lui Hristos. La aceea care ridică cea mai mare greutate în ascultarea sa să mergem cu toții și s-o ajutăm. Împreună-lucrare și râvnă. Când lucram în lume și terminam mai devreme decât celelalte lucrătoare, nu mă simțeam bine să nu lucrez, ci mergeam și le ajutam ca să terminăm toate împreună. Exista o mulțumire reciprocă, armonie, dragoste și susținere. Iar când ne despărțeam, plângeam. Cu atât mai mult în Mănăstire. Să mergem toate împreună, pentru dragostea lui Hristos, să ajutăm și să nu „concureze” una pe cealaltă. Dumnezeu va vedea pașii fiecăreia dintre noi. Trebuie să ne ostenim ca să-L vedem pe Hristos. Este trebuință de silire, în afară de caz de boală. Iar dacă cineva poate să ajute și nu o face, ci se protejează pe sine, nu se va desfăta. Cum își așterne omul, așa va dormi. Lucrează mult? Mult va fi răsplătit.
Atunci când lucram, rosteam Rugăciunea[3] și nu vorbeam, și aveam folos atât trupesc, cât și sufletesc. Când se ostenește cineva, nu-l lasă Dumnezeu; își umple cufărul său cu „bani”, îl umple cu virtuți. Și astfel, încărcat cu ele, merge la Cer. Nimeni nu face aceasta nici pentru Stareță, nici pentru Stareț, ci pentru Maica Domnului. Dacă va gândi așa, nu numai că va fi cuprins de râvnă, ci va voi ca toată pardoseala Mănăstirii s-o lingă cu limba. Atât de multă bucurie simte. Să avem ordine și rânduială în Mănăstire.
Pentru toate acestea monahia va fi răsplătită de Maica Domnului și va primi Har în sufletul ei, mai ales când face fiecare lucru cu smerenie: când se va prihăni pe sine, spunând: „Eu nu fac nimic, ci Dumnezeu îmi dă putere să fac ceea ce fac”. Și acestea nu le vom vedea aici, ci le vom vedea în Cer.
Când omul rostește Rugăciunea nu se poate manifesta, nu poate striga și vorbi. Harul lui Dumnezeu îl face blând, smerit. Este cu neputință ca Dumnezeu să nu-i înmoaie inima. Câte dulceață simte atunci când rostește Rugăciunea! Vorbăria în deșert, văicăreala, discuțiile întrerup comuniunea cu Dumnezeu și aduc tulburare. Una nu se abține și spune alteia gândul ei , iar aceea încărcată seamănă răul, iar apoi nu mai poate face nici rugăciune, nici îndatoririle ei, nici chilia nu-i mai place și nu se poate odihni nicăieri.
Este trebuință de smerenie în sufletul nostru. Prin smerenie ne vom mântui. Dumnezeu ne va dărui mult Har. Omul, prin „rugăciune”, simte dumnezeiasca mângâiere, măreția cerească. În Mănăstirea noastră există mireasmă duhovnicească. Nevoință și pregătire pentru cele cerești. Nu se teme de nimic sufletul când merge cu bucurie la ascultare și nu vorbește împotrivă. „Să fie binecuvântat” și „iertați”… ce fericire! Om liber! Rai!
În contemplarea duhovnicească omul vede cerurile pământești, dar când se văicărește și vorbește în deșert, Dumnezeu pleacă, iar omul se îndeletnicește cu greșelile celuilalt. Însă când sufletul[4] cugetă cum se va desfăta de Mirele său, cu ce-l va împodobi El, ce-i va da, atunci se simte ca un copil mic. Și ce daruri îi va da Dumnezeu! Și-i va spune: „Deschide-ți brațele, întinde-ți poala și ia. Toate sunt ale tale. Eu ți le dăruiesc. Vrei dulceață? Îți voi da. Schimbare? Ți-o voi da. Contemplație, fericire, desfătare duhovnicească, care să te facă să nu poți sta într-un loc, flacără dumnezeiască?”. Este frumoasă viața petrecută astfel în Mănăstire. Și atunci vei spune: „Dumnezeul meu, dă-mi ani ca să-Ți lucrez[5], dă-mi aripi ca să zbor către Tine”. Însă trândăvia și „de ce să fac eu aceasta?” ni le fac pe toate grele. În osteneală Îl află nevoitorul pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu are lucruri minunate.
[1] Tumoare benignă a țesutului glandular.
[2] Ecfonis de la Dumnezeiasca Liturghie.
[3] Când cuvântul Rugăciune este scris cu literă mare, se referă la Rugăciunea lui Iisus.
[4] În limba greacă sufletul este de genul feminin.
[5] Aici se referă la lucrarea duhovnicească a creștinului în totalitatea ei.
