Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie

Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙV)

  • 26/02/2017

Pustnicii goi care trăiesc pe Athon sunt transmisioniștii pământului către Dumnezeu.

*

Un oarecare monah pleacă timp de 20 de zile de la mănăstirea sa (cu rânduială de sine) și spune că va merge în Tesalonic, dar merge într-un cuptor vechi, taie două crengi drept acoperiș și stă 20 de zile, mâncând posmag și bând apă.

*

Era un monah la o mănăstire cu rânduială de sine, care arăta multă râvnă în viața duhovnicească. Starețul lui, văzând râvna lui pentru nevoință, i-a lăsat o chilie isihastă, pentru mai multă libertate. Acesta însă nu folosea bine libertatea, ci crezând că Dumnezeu nu îi răspunde la nevoința ce o făcea, a obosit repede și a început să trăiască în nepăsare. A început să arunce și câte o privire la revistele pe care le lăsau mirenii la arhondaric și, cu imaginile necurate pe care le vedea în ele, s-a aprins de pofta trupească. Zi și noapte se gândea la acestea și în cele din urmă a hotărât să arunce rasa, ca să se întoarcă în lume. Avea un prieten în Tesalonic, căruia i-a scris că se căiește pentru faptul că s-a făcut monah. „Acum vreau să mă întorc înapoi și să vin la tine, ca să-mi găsești o fată bună și să mă însor cu ea”. Le rânduise pe toate bine. La sfârșit a venit să mă salute, fiindcă ne cunoșteam. Când l-am văzut, am înțeles că ceva se întâmplă. I-am pus câteva întrebări și l-am scuturat. Μi le-a spus pe toate. Ajunsese și la psihiatri, lua medicamente și în cele din urmă deznădăjduit, se ducea să se însoare, fiindcă nu putuse să găsească nicăieri ajutor.

 – Ia stai, i-am spus, concluzia la care ai ajuns nu este corectă. În viața monahală există și mângâiere, pe care tu nu ai simțit-o.

 – Eu nu am vrut să mă fac monah, îmi răspunde el. Am venit aici ca un amețit și fără să-mi dau seama prea bine, am devenit monah. Dar eu nu voiam să devin monah.

 – Și nu simți o cinste deosebită pentru faptul că, deși tu nu voiai să devii monah, Dumnezeu te-a ales pentru această viețuire? Noi toți, ca să devenim monahi, ne-am pus în lucrare mintea, ideile, visele și dorințele noastre. Pe când tu îți trăiai viața ta, dar Dumnezeu a văzut inima ta, te-a iubit și te-a adus la Mănăstirea Sa. Nu simți o cinste deosebită pentru faptul că Dumnezeu te-a iubit atât de mult? Nu deznădăjdui, căci există întoarcere.

I-am vorbit mult timp. La sfârșit a început să plângă și s-a pocăit pentru ceea ce voia să facă.

A hotărât să pună un nou început. I-am spus să facă trei metanii și douăsprezece șiraguri de rugăciuni. Și astăzi face 700 de metanii, de parcă ar fi de cauciuc, fără să obosească și stă ore întregi la rugăciune. Și simte multă bucurie atunci când se roagă. Mi-a spus:

 – Dacă această bucurie este Raiul, eu primesc să stau o veșnicie astfel.

– Ți-ai pierdut mințile? Acesta este Raiul? Tu ai un fir de nisip și vorbești de bucuria Raiului?

Acum se rușinează foarte mult pentru acea întâmplare. Vine câteodată și-mi vorbește pe departe despre ea, să vadă dacă mi-o mai amintesc, și se înroșește. Dar eu îi arăt că am uitat-o cu desăvârșire și niciodată nu aduc vorba despre ea. Iar dacă merge cineva la mănăstirea lui și se uită insistent la el, se înroșește și pleacă capul, căci se gândește „bătrânul Paisie i-a spus întâmplarea și de aceea mă privește cu insistență”. Acum are câțiva oameni în jurul său, pe care-i povățuiește și ajută. El însuși este o personalitate și, firește, este folositor mănăstirii sale.

*

Mai demult a venit la Mănăstirea Iviron un tânăr să devină monah. Avea 35 de ani. Plecase în America la 18 ani și, ca un copil ce era, a găsit libertate și bani. Astfel, toată noaptea petrecea. Toți banii pe care-i câștiga, îi cheltuia cu femeile. Când a ajuns la 35 de ani, s-a gândit: „Ce fac? O astfel de viață pe care o trăiesc eu, o trăiesc și dobitoacele. Voi merge în Sfântul Munte să mă fac monah”. Și într-adevăr, a venit și a devenit monah la Iviron. Și fiindcă trăise în păcat și se scârbise de el, s-a dedat nevoinței. Și a dat roade. Făcea o nevoință mare, de aceea Dumnezeu l-a binecuvântat și a dobândit și o stare duhovnicească.

Într-o zi ieromonahul Atanasie a hotărât să-l încerce. Era, desigur, un om cu adevărată viață duhonicească. „Să văd, spunea el, gândul său se schimbă sau este nepătimitor?”.

 – Bre, prostule, ce faci?

– Ce-am făcut?

 – Te-ai gândit bine când ai venit aici? Erai în America și trăiai bine și ai venit în Sfântul Munte? Acum de îndată ce mergi să te culci, bam-bam clopotele. Și stai toată noaptea în biserică, pe când acolo petreceai noaptea cu fete tinere. Aici după osteneala unei zile te așteaptă o farfurie de năut fără untdelemn, pe când acolo aveai cărnița ta cu bere. Te-ai gândit bine la pasul pe care l-ai făcut?

La început acela spunea că viața monahală este cea mai bună. Apoi s-a așezat și-l privea, după care a coborât capul și privea în pământ. După aceasta Părintele Atanasie l-a lăsat.

După vreo 2-3 ore a mers să vadă ce face. Voia să vadă dacă după cincisprezece de ani de viață monahală se schimbase în bine. A mers la chilia lui și acolo ce să vadă? Acela își pregătea valizele ca să plece.

 – Ce faci? l-a întrebat.

 – Uite, a răspuns acela încruntat, m-am hotărât să mă întorc în America. Eu nu sunt bun de monah. Am greșit că am venit la Mănăstire.

 – Bre caraghiosule, eu am vrut să fac o glumă și să văd dacă după atâția ani de mănăstire te-ai schimbat câtuși de puțin. Iar tu pentru două cuvinte pe care ți le-am spus ai căzut în deznădejde și te pregătești să pleci în America, la prietenele tale? Caută să te pocăiești pentru aceasta, nenorocitule.

I-a spus și altele și monahul acela s-a căit, pentru faptul că deznădăjduise și voise să plece. După aceasta s-a pocăit în toată viața sa pentru această slăbiciune.

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.