Articole duhovnicești

Despre faptul că după ieșirea din trup, sufletul are parte în văzduh de cercetare înfricoșătoare, căci duhurile rele îi ies în cale și îi împiedică urcușul

  • 10/10/2017

1. Din Viața Sfântului Antonie cel Mare

Odată, pe când Sfântul Antonie urma să mănânce, sculându-se să facă rugăciunea, pe la ceasul al nouălea, a simțit că e răpit cu mintea; şi, străin lucru, pe când stătea, se vedea pe sine însuşi de parcă era în afara lui, călăuzit de unii prin văzduh. Apoi a văzut pe unii amarnici şi cumpliţi, stând în aer şi vrând să-l împiedice să treacă. Cei care-l călăuzeau li s-au împotrivit, dar aceia au prins a-i cere socoteală, de nu cumva le este dator. Vrând astfel să încea­pă socoteala de la naştere, însoţitorii lui Antonie i-au împiedicat, spunându-le: „Pe cele [făcute] de la naştere, Domnul le-a şters. E îngăduit să se facă socotea­la [numai] de când a devenit monah şi s-a făgăduit lui Dumnezeu”. Atunci, de vreme ce ei îl învinuiau fără a putea dovedi, drumul i s-a făcut slobod şi fără de oprelişte. S-a văzut deîndată venind, stând lângă el însuşi şi că este iarăşi întreg Antonie.

A uitat atunci de mâncare, rămânând tot restul zilei şi toată noaptea în suspine şi rugăciuni; căci se minuna gândindu-se cât de mulţi sunt cei împotriva cărora ne luptăm şi cu câte osteneli are să străbată cineva văzduhul. Şi-a amintit că e tocmai lucrul pe care îl zicea Apostolul Pavel: potrivit stăpânitorului puterii văzduhului[1]. Şi cu adevărat în asta stă puterea vrăjmaşului, în a lupta şi a încer­ca să-i împiedice pe cei care trec pe cale. De aceea [Apostolul] sfătuieşte: luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea[2]; ca, neavând vrăjmaşul nimic rău să spună despre noi, să fie ruşinat[3].

După aceasta, i s-a întâmplat odată ca să vorbească, împreună cu câţiva care veniseră la dânsul, despre petrecerea sufletului şi despre care îi este locul după viaţa de aici. În noaptea următoare cineva îl cheamă de sus, spunându-i: „Antonie, scoală-te, ieşi şi priveşte! ” A ieşit – căci ştia de cine trebuie să asculte – şi, uitându-se în sus, a văzut pe cineva uriaş, hidos la înfăţişare şi înfricoşător, stând în picioare şi ajungând până la nori, şi pe alţii, care se înălţau ca şi cum ar avea aripi. Acela îşi întindea mâinile, iar unii erau împiedicaţi de el, în vreme ce alţii, zburând pe deasupra şi trecând, îşi continuau drumul fără de grijă. Când îi scă­pau astfel, uriaşul scrâşnea din dinţi, în vreme ce atunci când cădeau, se bucura. Şi de îndată s-a auzit glas către Antonie: „Pricepe ceea ce vezi!” Deschizându-i-se mintea, a înţeles că trecerea este a sufletelor şi că uriaşul care stă în picioare este diavolul, cel care îi pizmuieşte pe credincioşi şi pe cei care îi sunt datori îi ţine şi îi împiedică să treacă, iar pe cei care nu i se supun nu-i poate ţine, trecându-i aceştia pe deasupra. După ce a văzut acestea, care i-au adus aminte şi [de prima vedenie], se lupta mai mult în fiecare zi să sporească întru cele dinainte[4].

2. Din Pateric

Doi fraţi s-au înţeles odată să devină monahi. După ce şi-au împlinit gân­dul, au socotit să-şi zidească două chilii, la oarecare depărtare una de cealaltă. Şi fiecare dintre ei s-a retras în singurătate de dragul isihiei. Mulţi ani nu s-au văzut unul pe altul, pentru că nu ieşeau din chilii. S-a întâmplat, însă, ca unul dintre ei să se îmbolnăvească. Părinţii au venit să-l cerceteze şi l-au văzut cum uneori era ca ieşit din sine, alteori îşi venea în fire. Atunci l-au întrebat: „Ce ai văzut?” Iar el le-a spus: „Am văzut îngeri ai lui Dumnezeu, care au venit şi ne-au luat, pe mine şi pe fratele meu, şi ne-au dus în cer. Acolo ne-au ieşit în cale puterile potrivnice, nesfârşite la număr şi înfricoşătoare la chip. Deşi s-au ostenit mult, nu au avut putere împotriva noastră. După ce am trecut de ele, au început să spună: „Mare îndrăzneală are curăţia!” Şi cum a spus acestea, fratele a adormit. Văzând cele întâmplate, Părinţii au trimis pe cineva să vestească fratelui său [după trup] adormirea lui. Iar acela s-a dus şi l-a găsit şi pe acest frate adormit. Atunci s-au minunat şi L-au slăvit pe Dumnezeu.

3. A lui Avva Isaia

Iubite frate, cei ce muncesc în lumea aceasta pieritoare, dacă au spor ori câştigă, nu se gândesc la ostenelile pe care le-au îndurat, ci se bucură de sporirea pe care o au după aceea. Câtă bucurie socoteşti, aşadar, că se naşte în sufletul celui care pune început după Dumnezeu şi plineşte lucrul Lui? La ieşirea [din trup] faptele sale îi vor merge înainte şi îngerii se vor bucura cu el, când vor vedea că e izbăvit de stăpânirile întunericului. Căci atunci când sufletul iese din trup, merg şi îngerii împreună cu dânsul. Tot atunci îi ies înainte toate puterile întunericului, cercetând de au într-însul ceva de-al lor şi vrând să-l înhaţe. La vremea aceea nu îngerii se războiesc cu aceste duhuri, ci faptele pe care le-a să­vârşit; ele îl împrejmuiesc şi îl apără de vrăjmaşi, ca să nu-l atingă. Dacă izbânda e de partea faptelor sufletului, îngerii cântă înaintea lui până când îl întâlneşte cu bucurie pe Dumnezeu. În ceasul acela sunt date uitării toată lucrarea lumii acesteia şi toată osteneala sufletului.

Fericit este acela în care nu se va găsi nimic de la stăpânitorii întunericu­lui, căci bucuria, cinstea şi odihna acestuia vor fi mai presus de orice măsură. Să plângem, deci, cu toată puterea noastră înaintea lui Dumnezeu, că poate ne va milui şi pe noi bunătatea Lui şi ne va trimite ajutor, ca să putem săvârşi faptele care luptă împotriva stăpânitorilor răutăţii ce ne vor ieşi în întâmpinare. Să[5] ne îngrijim aşadar cu inimă neînduplecată să dobândim dorul de Dumnezeu cu simplitate şi acesta ne va izbăvi din mâinile vicleniei, atunci când va ieşi acolo să ne întâlnească. Să iubim dragostea de săraci, pentru ca aceasta să ne izbăvească de iubirea de arginţi, atunci când va ieşi să ne întâlnească. Să iubim a avea pace cu toţi, mari şi mici, căci aceasta ne va păzi de ură, atunci când va ieşi să ne în­tâlnească. Să dobândim îndelunga răbdare întru toate şi aceasta ne va păzi de nepurtare de grijă, atunci când va ieşi să ne întâlnească. Să-i iubim pe toţi fraţii noştri, fără să urâm pe nimeni sau să răsplătim cuiva cu rău, lucru ce ne va păzi de pizmă, atunci când va ieşi să ne întâlnească. Să iubim smerita cugetare, îndu­rând în toate cuvântul aproapelui, chiar de ne răneşte sau ne ocăreşte; şi aceasta ne va păzi de mândrie, atunci când va ieşi să ne întâlnească. Să căutăm cinstea aproapelui, fără să osândim sau să dispreţuim pe cineva, şi aceasta ne va păzi de clevetire, atunci când va ieşi să ne întâlnească. Să nu luăm în seamă grijile lumii şi cinstea ei, ca să ne izbăvim de invidie, atunci când va ieşi să ne întâlnească. Să ne învăţăm limba să se îndeletnicească cu Dumnezeu, cu dreptatea şi rugăciu­nea, ca să ne păzească de minciună, atunci când va ieşi să ne întâlnească.

Toate aceste [duhuri rele] împresoară sufletul atunci când iese din trup, în vreme ce virtuţile îi ajută, dacă mai înainte le-a dobândit. Care om, de-i înţelept, nu vrea să-şi dea sufletul morţii[5], ca să-l izbăvească de toate acestea? Noi să facem cât ne stă în putinţă şi mare este puterea Domnului Iisus Hristos spre a ajuta puţinătăţii noastre. Ştie că omul e sărman şi i-a dat lui pocăinţa, [ca să o lucreze] atâta timp cât e în trup, până la ultima suflare.

4. Din Pateric

Zicea fericitul Teofil, arhiepiscopul: „Fraţilor, ce frică, strâmtorare şi cu­tremur simte sufletul atunci când se desparte de trup sau după ce s-a despărţit! Fiindcă vin atunci înaintea lui toate începătoriile şi puterile întunericului, aducându-i împotrivă toate păcatele pe care le-a săvârşit, cu bună ştiinţă sau neşti­inţă, de la naştere şi până în ceasul său din urmă, când s-a despărţit de trup; şi stau şi îl învinuiesc fără îndurare. Sunt acolo şi sfintele puteri, faţă în faţă cu cele potrivnice, răspunzând în apărarea sufletului cu câte fapte bune a lucrat acesta. Oare îţi poţi închipui cât cutremur şi luptă are sufletul, aflat înaintea unei aşa de înfricoşătoare judecăţi şi a unei asemenea cercetări ce nu poate fi înşelată? Cuvântul nu poate înfăţişa, nici cugetul pricepe, frica ce îl stăpâneşte atunci, până când se dă hotărârea şi e slobozit de cei ce îl împiedică. Căci acela este cea­sul strâmtorării lui, până când Judecătorul cel drept dă sentinţa judecăţii sale.

Dacă este slobozit, îndată cei potrivnici sunt ruşinaţi, sufletul e răpit de la ei şi e dus fără de piedică în bucuria şi slava aceea nespusă întru care va fi aşezat. Dacă, însă, a trăit cu nepăsare şi e găsit nevrednic de slobozenie, aude glasul acela înfricoşător: „Să fie luat de aici nelegiuitul, ca să nu vadă slava Domnului”. Atunci îl ajunge pe acesta ziua urgiei, ziua necazului şi a durerii nesfârşite, e dat întunericului celui din afară, este azvârlit în iad şi e osândit la focul cel veşnic; şi în acesta va fi chinuit veacuri fără de sfârşit.

Unde sunt atunci închipuirea şi fala lumii? Unde, slava deşartă, răsfăţul şi desfătarea vieţii acesteia deşarte şi nestatornice? Unde, banii? Unde, neamul bun? Unde, tatăl, mama, fraţii ori prietenii? Cine dintre aceştia va putea atunci să izbăvească sufletul ars de foc şi chinuit cumplit şi de alte cazne negrăite?”

_____________________

[1]  Ef. 2,2.

[2]  Ef. 6,13.

[3]  Cf. Tit 2,8.

[4]  Flp. 3,13

[5]   În continuare Avva Isaia înşiră duhurile răutăţii care îi ies înainte sufletului după moarte, fiecare cu numele patimii pe care încearcă să o stârnească în om.

[6]  Prin lucrarea nevoinţei.

 

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 10 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.