Articole duhovnicești

Despre recursul papal. Sinodul de la Sardica

  • 08/08/2017

Sinodul de la Sardica s-a întrunit în anul 347. Din Apus, potrivit lui Socrate [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 12], au venit 300 de participanţi, între care şi Osios al Cordobei şi preoţii Arhidam şi Filoxen, ca Jocţiitori ai lui Iulius, şi Maxim al Ierusalimului. Din Răsărit s-au adunat la Filipoupoli 76 de participanţi, de unde le-au scris apusenilor la Sardica „să nu se aşeze laolaltă cu Atanasie, cu Pavel, cu Asclipa şi cu Marcel, căci sunt caterisiţi”. Apusenii le-au răspuns în scris că „nu-i consideră pe aceştia a fi în greşeală, nici caterisiţi, și de aceea şed alături de ei şi în părtăşie cu ei”. În urma acestui răspuns, sinodul întrunit la Filipoupoli îl cateriseşte iarăşi pe Atanasie, pe Pavel, pe Asclipa şi pe Marcel şi, pe lângă aceştia, pe Iulius al Romei şi pe alţii.

La rândul său, sinodul de la Sardica, declarându-i nevinovaţi pe cei caterisiţi, îi cateriseşte pe Grigorie al Alexandriei, Vasile al Seleuciei, Chyndian al Gazei şi pe alţii ai părţii adverse, cărora li se cuvenea aceasta. În ceea ce priveşte credinţa, cei din Pilipoupoli nu au menţionat în formula alcătuită termenul „de o fiinţă (omoousios)”, i-au anatematizat pe toţi cei care spun că sunt trei Dumnezei şi pe cel care spune că Hristos nu este Dumnezeu şi pe cel care spune că Acesta este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt şi pe cel care spune că Fiul este nenăscut şi cum că a fost vreodată un timp sau veac în care El nu era. Cei adunaţi la Sardica au confirmat credinţa de la Niceea neadăugând şi nescoțând nimic.

Ulterior, cei pe care sinodul i-a achitat de acuzaţiile aduse îşi vor lua, de comun acord, tronurile lor episcopale cu concursul împăraţilor. Iulius, scriindu-le alexandrinilor despre Atanasie, spune: „vi-l predau vouă nevinovat nu doar prin hotărârea mea, ci dovedit fiind (lucrul acesta) de întregul sinod”. Iar sinodul de la Ierusalim, scriind alexandrinilor, le spunea: „Împăraţii, reaşezându-l (pe tronul vostru) pe Atanasie, l-a învrednicit de toată cinstea; arătând deci, că nu papa Iulius l-a absolvit de vină sau l-a trimis pe Atanasie pe tronul său, ci sinodul şi împăraţii” [Apologia a doua a lui Atanasie, PG 25; vezi şi la Socrate şi la alţii]. Nu au nici un motiv să se laude cu acest fapt, cum se lăuda Papa Pius al IX-lea în epistola enciclică a lui către Răsăriterii din 1848, în a cărei a şaptea propoziţie spunea: „Ierarhul Atanasie al Alexandriei, condamnat şi izgonit pe nedrept de pe tronul său, a sosit la Roma; iar episcopul Iulius al Romei, cunoscând cazul fiecăruia (deoarece sosiseră la Roma şi alţii, izgoniţi de arieni) şi aflându-i pe ei în conglăsuire cu credinţa niceeană, întrucât cugetau la fel ca el, i-a primit pe ei în părtăşie; şi fiindcă, datorită rangului tronului, lui îi aparţinea grija tuturor, le-a redat acestora Bisericile etc.”. Câtă falsificare a adevărului pentru a sprijini principiul imposibil de susţinut al Papei şi al papalităţii ca instanţă de recurs.

Pe ce se susţine privilegiul de recurs către Papa Romei? Potrivit papistaşilor iubitori de stăpânire, recursul (apellatio) la Papa Romei se sprijină, chipurile, pe hotărârea sinodului de la Sardica, pe care ei îl numesc Ecumenic. Dacă ar fi fost aşa, sinodul acesta trebuia să fie considerat de către Sinoadele Ecumenice ulterioare ca fiind al doilea – Sinoadele Ecumenice, însă, consideră ca drept al II-lea Ecumenic sinodul care s-a întrunit la Constantinopol – de aceea prietenii papismului l-au legat pe cel de la Sardica de primul Sinod Ecumenic de la Niceea, considerându-l ca o continuare, chipurile, a aceluia. Cu adevărat uimitoare această născocire.

Dar să vedem dacă dreptatea este de partea lor. Sinodul de la Sardica nu a fost continuarea celui dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, deoarece:

a) Sinodul Ecumenic s-a încheiat în mod oficial.

b) Nu a fost lăsată în suspensie nici o chestiune spre a fi discutată în viitor.

c) Nu s-a arătat nicăieri nevoia continuării discuţiilor în vreo altă şedinţă.

d) Nici unul dintre Sinoadele Ecumenice ulterioare nu pomeneşte aşa ceva.

Acestea sunt mărturiile istorice care resping părerile adepţilor papali. Să vedem în continuare şi dovezile logice:

a) Sinodul de la Sardica s-a întrunit după douăzeci şi doi de ani de la primul Sinod Ecumenic.

b) s-a întrunit în timpul împăraţilor Constantin şi Constant.

c) s-a întrunit la porunca acestora pentru a judeca, potrivit lui Socrate, problema concretă a lui Atanasie şi a tovarăşilor lui dar şi chestiuni referitoare la credinţă, caz în care ar fi deci vorba despre un nou Sinod Ecumenic .

d) după 23 de ani de la Sinodul Niceean, persoanele reunite, în afara a foarte puţine excepţii, nu mai erau aceleaşi.

Sunt aceste argumente mărturia faptului că sinodul de la Sardica a fost continuarea celui dintâi? Sau că era vorba despre un Sinod Ecumenic de sine stătător?

Să vedem în continuare dacă el are până la sfârşit aceste caracteristici sau dacă a decăzut dintr-un Sinod Ecumenic la rangul de sinod local. Sinodul de la Sardica este unul local, deoarece:

a) participanţii răsăriteni şi apuseni a fost separaţi, fapt care i-a anulat de-a dreptul caracterul ecumenic, deoarece cea dintâi caracteristică a unui Sinod Ecumenic este „acceptarea de către toate Bisericile, într-un glas, a dreptăţii celor dogmatizate”.

b) Nu a dat vreun oros dogmatic (definiţie de credinţă), ci s-a pronunţat în favoarea credinţei de la Niceea.

c) Nu i-a putut constrânge pe răsăriteni să se supună, pe care, însă, nici nu i-a lepădat ca eretici.

d) Nu a stabilit o învăţătură şi nu a rezolvat cazul până la capăt, astfel încât sinodul întrunit la Sardica, deşi s-a întrunit ca Ecumenic şi nu ca o continuare al celui de la Niceea, a sfârşit prin a fi unul local, fiind considerat ca atare de către Sinoadele Ecumenice de după el.

Prin urmare, sunt invalidate şi argumentele în favoarea privilegiului de recurs al Papei care ar decurge din sinodul de la Sardica [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 2-a, cap. 6, 3]. Latinii spun însă că Sinodul al II-lea Ecumenic a acceptat Tomos-ul sinodului de la Sardica. Acest fapt este adevărat cu precizarea că este vorba despre Tomos-ul credinţei „Apusenilor”. Iată ce a acceptat Sinodul al II-lea Ecumenic: canonul al cincilea: „După cum am primit Tomos-ul Apusenilor, tot aşa primim şi pe cel din Antiohia care mărturisesc o Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. Dealtfel, în primul său canon, Sinodul îl anatematizează pe Marcel, cel absolvit de vină la Sardica, iar în al doilea canon stabileşte jurisdicţia şi regiunea administrativă a fiecărui episcop, după cum vom vedea.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.