Învățături ale Cuviosului Paisie

Diavolul stăpâneşte deșertăciunea

  • 16/07/2017

 – Părinte, de ce diavolului i se spune „stăpânitorul lumii?” Chiar este cu adevărat?

 – Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea.

Când Hristos a spus despre diavol stăpânitorul acestei lumi, n-a înţeles că este stăpân peste lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! Însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea stăpânitorului acestui veac. Adică diavolul stăpâneşte peste deşertăciune, peste „lume”. Ce înseamnă „lume”? Nu înseamnă oare podoaba, împodobirea deşartă? Aşadar, cine e stăpânit de deşertăciune, este sub ocupaţia diavolului. Inima robită de lumea deşartă păstrează şi sufletul atrofiat şi mintea întunecată. Atunci, deşi se vede cineva că este om, în esenţă el este avorton duhovnicesc.

Gândul îmi spune că cel mai mare duşman al sufletului nostru, mai mare chiar şi decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip dulce şi în cele din urmă ne amărăşte veşnic. În timp ce, de l-am vedea pe diavolul însuşi, ne-ar cuprinde frica şi am fi nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu, dobândind astfel Raiul. În epoca noastră, multă „lume” – duh lumesc – a intrat în lume, iar această „lume” o va distruge. Oamenii şi-au băgat înlăuntrul lor „lumea” şi au alungat de acolo pe Hristos.

– Părinte, de ce nu înţelegem cât rău ne face duhul lumesc şi suntem atraşi de el?

– Pentru că duhul lumesc intră încet-încet, precum a intrat ariciul în cuibul iepurelui. La început ariciul a rugat pe iepure să-l lase să-şi bage puţin capul în cuibul lui, ca să nu-l plouă. Apoi a băgat şi un picior, apoi celălalt şi, în cele din urmă, a intrat tot, iar cu ţepii lui l-a scos cu totul pe iepure afară. Aşa şi cugetarea lumească, ne înşeală cu mici cedări şi încet-încet ne stăpâneşte. Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înşelaţi. Dacă vrei, de pildă, să opăreşti o broască, trebuie să arunci peste ea apă fiartă câte puţin. Dacă o arunci toată deodată, ea sare şi fuge; scapă. În timp ce, dacă verşi pe ea puţină apă fiartă, la început o va arunca puţin de pe spate, apoi o va primi. Dacă-i mai arunci încă puţină, iarăşi o va arunca puţin şi încet-încet se va opări, fără să priceapă. „Bre, broască, după ce ţi-a aruncat puţină apă fiartă, scoală-te şi fugi!”. Nu fuge. Se umflă – se umflă şi apoi se opăreşte. Aşa face şi diavolul; ne opăreşte puţin câte puţin şi, în cele din urmă, ne trezim opăriţi fără să pricepem.

Cuviosul Paisie Aghioritul