Stareți Duhovnicești

Fragmente din viața Cuviosului Iosif Isihastul

  • 20/03/2017

Îmi aduc aminte că eram de nouăsprezece ani atunci când am apucat calea spre Grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte Athos. Această cale spre viața monahală mi-a arătat-o virtuoasa și iubitoarea de monahi, mama mea, – acum monahia Teofana.

            În primii ani ai nemiloasei ocupații germane, când am întrerupt gimnaziul pentru a munci, a venit ca slujitor, în una din cele două biserici ale celor de pe calendarul vechi din Volos, un ieromonah athonit. Acesta era un călugăr al Starețului Iosif Isihastul, așa cum îi spuneau. Acest monah athonit a fost pentru mine, în acea vreme, un sfătuitor și un ajutor prețios în călătoria mea duhovnicească. L-am luat de duhovnic și, prin istorisirile și sfaturile sale, în puțină vreme am început să simt cum inima mi se înstrăinează de lume și se lipește de Sfântul Munte. Mai ales când îmi vorbea despre viața Starețului Iosif, ceva se aprindea înlăuntrul meu, iar rugăciunea și dorința mea de a-l cunoaște deveneau tot mai înflăcărate.

Când a venit vremea – septembrie 1947 – într-o dimineață, o corăbioară ne-a adus încet-încet din lume spre Sfântul Munte; ca și cum ne-ar fi adus cineva de pe țărmul celor vremelnice la țărmul veșniciei.

În portul Sfintei Ana aștepta un bătrânel cuvios, Părintele Arsenie:

 – Nu ești tu Ianakis din Volos? m-a întrebat.

– Da, Gheronda! i-am răspuns. Dar de unde mă cunoașteți?

 – A, Starețul Iosif știe de la Sfântul Ioan Botezătorul. I s-a arătat astă-noapte și i-a spus: „Îți aduc o oiță. Pune-o în staulul tău!”.

Atunci mintea mi s-a dus la Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul meu, pentru că m-am născut în ziua prăznuirii Nașterii sale. Și simțeam multă recunoștință pentru această purtare de grijă a sa.

 – Ianaki, hai să mergem! mi-a spus atunci Părintele Arsenie. Să mergem, pentru că ne așteaptă Starețul.

Am început să urcăm. Ce simțăminte! Oricâtă putere ar fi avut cineva, nu le-ar fi putut descrie.

În acea seară, în bisericuța Sfântului Ioan Botezătorul, care este săpată într-o peșteră, am pus metania supunerii mele. Acolo, înăuntru, în acea lumină palidă, sufletul meu a cunoscut, în felul său, fizionomia luminoasă a sfântului meu Stareț.

Eu eram cel mai mic din obște, atât în privința vârstei trupești, cât și a celei duhovnicești. Iar Starețul Iosif era una dintre cele mai mari staturi duhovnicești a vremii noastre. Am rămas lângă el doisprezece ani, ucenicind la picioarele sale. Atât a mai trăit după aceea. M-a învrednicit Dumnezeu să-l slujesc până la ultima sa suflare. Și a fost vrednic de orice slujire pentru multele sale osteneli duhovnicești și pentru sfintele sale binecuvântări, pe care ni le-a lăsat ca o moștenire duhovnicească de mare preț. A fost într-adevăr un purtător de Dumnezeu, un desăvârșit comandant duhovnicesc, foarte experimentat în lupta împotriva patimilor și a demonilor. Nu era cu putință să fi venit lângă el un om, oricât de pătimaș ar fi fost, și să nu se fi vindecat. Era suficient numai să facă ascultare de el.

Referindu-se la monahi, punea mai presus de toate ascultarea cea următoare lui Hristos. Mirenilor le recomanda rugăciunea minții, însă întotdeauna sub îndrumarea povățuitorilor experimentați. Și aceasta deoarece se temea mult de înșelările oamenilor.

 – Ai văzut om care să nu ceară sfat sau care să nu respecte sfaturile? Așteaptă și în puțină vreme îl vei vedea înșelat.

Iar acestea adeseori ni le spunea. În privința rânduielii noastre ascetice, era foarte aspru. Iubea din tot sufletul său postul, privegherea, rugăciunea. Pâinea și mâncarea sa erau întotdeauna cu măsură. Nu mânca mâncare proaspătă, dacă știa că există ceva rămas din ziua trecută sau de două zile. Însă cu noi, cei tineri, era măsurat în privința alimentației. Deoarece vedea atâtea slăbiciuni trupești, considera că trebuia să facă pogorământ cu noi. Însă înțelegerea sa se vedea că se sfârșește în această îngăduință. Dincolo de ea era foarte exigent. Și asta nu pentru că nu știa să ierte greșelile sau să suporte slăbiciunile, ci voia de la noi să mobilizăm toate puterile noastre sufletești și trupești pentru asceză. Pentru că spunea: „Ceea ce nu dăm să o folosească Dumnezeu, o va folosi celălalt. De aceea și Domnul nostru ne poruncește să-L iubim din tot sufletul și inima, pentru ca să nu afle vicleanul loc și odihnă înlăuntrul nostru”.

Privegheam în fiecare noapte. Acesta era tipicul nostru. Starețul avea pretenția să ne nevoim până la sânge împotriva somnului și a gândurilor necurate. El priveghea în întuneric, înlăuntrul chiliei sale, cu nedespărțita sa însoțitoare – neîncetata rugăciune a minții. Deși era izolat acolo înăuntru, arăta că știe ce se întâmpla afară; cum ne mișcam și cum umblam. Cu o simplă privire ne citea gândurile. Și când vedea că avem nevoie de întărire duhovnicească, ne istorisea diferite izbânzi minunate ale Părinților Athoniți. În povestire era foarte plăcut. Când vorbea, ai fi vrut să-l asculți continuu. Cu toată harisma sa fireasca de a povesti, când ajungea să ne vorbească despre dumnezeiasca iluminare, despre stările Harului, de multe ori arăta că se mâhnește, pentru că săracul vocabular omenesc nu-l ajuta să exprime acele noime adânci. Uneori rămânea tăcut, alteori departe de noi, neputând vorbi despre cele care se află la înălțimea mai presus de cunoaștere, mai presus de strălucire și de neajuns, a înțelesurilor mistice, acolo unde se află tainele cele simple și absolute, cele neschimbate și de negrăit ale Teologiei.

Starețul nu a studiat teologia, însă teologhisea cu multă profunzime. Într-una din epistolele sale scria: „Monahul adevărat, când este în ascultare și își curăță simțurile și inima și își liniștește mintea în isihie, atunci primește Harul și luminarea cunoașterii, devenind cu totul lumină, cu totul minte, cu totul limpezime. Și află atâta teologie, încât trei de ar scrie, nu izbutesc să o ia înaintea curgerii Harului, care izvorăște în valuri și împrăștie pace și desăvârșita nemișcare a patimilor în tot trupul. I se înflăcărează inima de dumnezeiasca dragoste și strigă: Oprește, Iisuse al meu, valurile Harului Tău, căci mă topesc ca ceara. Și, într-adevăr, se topește, neputând suferi. Iar mintea lui este răpită în contemplație și devine o amestecare, iar omul se preface și devine una cu Dumnezeu, astfel încât să nu cunoască sau să se poată despărți, precum este fierul în foc atunci când se înfierbântă și se asimilează cu focul”.

Din aceste cuvinte ale sale se vede că dumnezeiescul întuneric pe care îl strălucește lumina necreată nu-i era un tărâm necunoscut și neapropiat, ci îl cunoștea ca loc și chip al prezenței lui Dumnezeu, ca taină nespusă, ca o lumină mai strălucitoare decât orice lumină. Și aceasta pentru că Starețul meu știa să se roage. De multe ori, atunci când ieșea după mai multe ceasuri de rugăciune, îi vedeam chipul schimbat și luminos. Nu este deloc de mirare faptul că acea lumină, care îi inunda continuu sufletul, în anumite răstimpuri îi inunda în chip vădit și trupul. De altfel, aureola Sfinților nu este nimic altceva, fără numai această strălucire a luminii necreate a Harului, care luminează și strălucește ca aurul înlăuntrul lor.

Curăția Starețului era uimitoare. Îmi aduc aminte că atunci când intram noaptea în chiliuța sa, aceasta era plină de bună mireasmă. Simțeam cum mireasma rugăciunii sale îmbiba tot ceea ce era în jurul său, înrâurind nu numai simțurile noastre lăuntrice, ci și cele dinafară. Când ne vorbea despre curăția sufletului și a trupului, o aducea întotdeauna ca pildă pe Maica Domnului.

„Nu vă pot descrie, spunea el, cât de mult iubește Maica Domnului întreaga-înțelepciune și curăția. Fiindcă ea este singura Fecioară curată, tot astfel ne vrea pe toți”. Și iarăși spunea: „Nu există o altă jertfă mai plăcută lui Dumnezeu decât curăția trupului, care se dobândește cu sânge și înfricoșătoare nevoință”. Și încheia: „Siliți-vă să vă curățiți sufletul și trupul! Să nu primiți sub niciun chip gânduri necurate!”

Cât privește tăcerea, nu scotea niciun cuvânt fără vreo nevoie. Mai ales în Postul Mare, când era singur cu Părintele Arsenie, păstrau tăcerea toată săptămâna. Vorbeau numai de la Vecernia Sâmbetei până la Pavecernița Duminicii, după care păstrau iarăși tăcerea toată săptămâna. Se înțelegeau prin semne. Și fiindcă mult folos au văzut că iese din asceza tăcerii, ne interzicea și nouă să vorbim între noi; numai la mare nevoie ne îngăduia să stricăm tăcerea. Când ne trimitea undeva în afara sihăstriei pentru o oarecare „slujire”, nu ne îngăduia să vorbim cu cineva. Îmi aduc aminte că ori de câte ori mă întorceam de la astfel de slujire, îmi făcea totdeauna o cercetare amănunțită, ca să vadă dacă am făcut ascultare desăvârșită și am păstrat tăcerea. Dacă vorbeam două-trei cuvinte, primul „canon” era de două sute de metanii.

Acest om ceresc știa însă să tămăduiască cu multă iscusință patimile ucenicilor săi, care rămâneau lângă el și deveneau alți oameni. Din mulți care au trecut pe la el, puțini au rămas. Nu era ușor să rămână cineva lângă el. Mai ales cu smerenia mea, dragostea sa părintească a făcut atâta pedagogie, încât unora poate li se va părea de necrezut când vor auzi. De pildă, vreme de doisprezece ani cât am trăit împreună, numai de câteva ori am auzit numele meu ieșind din gura sa. Pentru a mă numi, a mă chema, folosea toate jignirile și toate epitetele „cosmetice” potrivite. Însă câtă afecțiune ascundeau aceste batjocoriri măiestrite! Ce interes curat era în spatele acestor jigniri! Și câtă recunoștință are sufletul meu acum pentru acele intervenții chirurgicale ale preacuratei sale limbi!

Am locuit în pustie destui ani, însă din pricina diferitelor rele pătimiri, aproape toți ne-am îmbolnăvit. Atunci Starețul a primit vestire în urma rugăciunii sale că trebuie să coborâm mai jos, ceea ce am și făcut. Acolo clima era mai blândă, ostenelile mai temperate și astfel ne-am revenit. În afară de Stareț, căci el a fost bolnav în toată viața sa. Și aceasta din pricina postului, din ostenelile privegherii, din sudorile rugăciunii sau din lucrarea diavolului, din toate acestea ajunsese să fie numai o rană. Într-o zi l-am întrebat:

 – Gheronda, de ce postiți atât de mult după atâta istovire?

 – Acum, copilul meu, postesc pentru ca Bunul nostru Dumnezeu să vă dea și vouă Harul Său, a răspuns acela.

Însă, în ciuda bolilor și durerilor trupești, simțea înlăuntrul său atâta desfătare sufletească și fericire, încât neputând să le descrie, spunea că ceva asemănător Raiului se află înlăuntrul său.

În sfârșit a venit și vremea plecării sale. Moartea o așteptase în toată viața sa, pentru că șederea lui aici însemna nevoință, osteneală și durere. Sufletul său dorea cu ardoare odihna, la fel și trupul său. Nouă, cu toate că dintru început ne-a sădit în suflete pomenirea morții, ne-a făcut o deosebită impresie familiaritatea sa cu „înfricoșătoarea taină a morții”. Arăta că se pregătește pentru o sărbătoare, atât de mult îl înștiința conștiința sa despre dumnezeiasca milă. Cu toate acestea, în ultimele zile plângea mai mult decât obișnuia. Ca să-l mângâie, Părintele Arsenie i-a spus:

 – Gheronda, atâtea osteneli, atâta rugăciune ați făcut, atâta plâns; și acum iarăși plângeți?!

Starețul l-a privit și a suspinat:

 – Ei, Părinte Arsenie, adevărat este ceea ce ai spus, însă sunt și eu om. De unde să știu că toate cele pe care le-am săvârșit au plăcut Dumnezeului meu? El este Dumnezeu și nu judecă precum noi, oamenii. Și oare ne vom mai întoarce iarăși aici, ca să mai plângem? Fiecare dintre noi să facă cât poate mai mult. Cu cât se va întrista și va plânge, cu atât se va mângâia.

Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. De îndată ce pronunța numele ei, ochii săi izvorau lacrimi. O ruga de multă vreme să-l ia, ca să se odihnească. Și Pantanassa – Împărăteasa a toate – l-a ascultat, vestindu-l mai înainte cu o lună despre plecarea sa. Atunci Starețul m-a chemat și mi-a spus ce să pregătim. Așteptam.

În ajunul adormirii sale – 14 August 1959 – a trecut domnul Shinas din Volos ca să-l vadă. Se cunoșteau bine.

 – Ce faceți, Gheronda? l-a întrebat acela. Cum sunteți cu sănătatea?

– Sotiris, mâine plec spre patria cerească. Când vei auzi clopotele, îți vei aduce aminte de cuvintele mele.

Seara, la Privegherea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Starețul a cântat, cât i-a fost cu putință, împreună cu părinții. La Dumnezeiasca Liturghie, când s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, a spus: „Merinde pentru viața veșnică”. Se lumina de 15 August. Starețul stătea în fotoliul său mucenicesc în curtea sihăstriei noastre. Aștepta ceasul și clipa plecării. Era sigur de aceasta, datorită înștiințării pe care i-o dăduse Maica Domnului, însă văzând că vremea trece și soarele se înalță, l-a cuprins ceva ca o mâhnire, ca o agonie pentru întârziere. Era ultima vizită a vicleanului. Atunci m-a chemat și mi-a spus:

 – Copilul meu, de ce întârzie Dumnezeu să mă ia? Soarele se înalță și eu sunt tot aici.

Văzându-l pe Stareț că se mâhnește și că aproape își pierde răbdarea, i-am spus:

 – Gheronda, nu vă mâhniți, căci vom face cu toții „rugăciune” și veți pleca.

I s-au oprit lacrimile. Părinții, fiecare cu metanierul în mână, rosteau Rugăciunea. Nu a trecut un sfert de ceas că mi-a spus:

 – Cheamă-i pe părinți să pună metanie pentru că plec!

I-am făcut toți ultima metanie. Apoi, după puțin, și-a ridicat ochii la înălțime și a privit cu insistență vreo două minute. După aceea se întoarce și plin de seninătate și de o nespusă strălucire sufletească ne-a spus:

 – Toate s-au sfârșit, plec… binecuvântați!

Și odată cu ultimele cuvinte și-a întors capul spre dreapta, a deschis liniștit de două-trei ori gura și ochii și aceasta a fost. Și-a dat sufletul în mâinile Aceluia pe care L-a dorit și pentru Care s-a nevoit din tinerețile sale.

Moarte cu adevărat cuvioasă, căci tuturor ne-a transmis simțăminte pascale. Înaintea noastră aveam un mort, pentru care se potrivea întristarea, cu toate acestea înlăuntrul nostru stăpânea Învierea. Iar acest simțământ nu s-a mai șters, pentru că de atunci este însoțită mereu de amintirea pururea-pomenitului și sfântului nostru Stareț.

Deoarece această viața a sa a fost pentru noi o învățătură scrisă și verbală, deoarece am cunoscut din experiență puterea cuvintelor sale și deoarece de mulți ani am fost rugați cu insistență să scriem ceva despre sfântul Stareț, iată că prin prezenta lucrare îi dăm lui însuși posibilitatea să vorbească prin mijlocirea scrisorilor sale.

Starețul Iosif a fost fără știință de carte, după cultura lumească – abia a terminat clasa a doua primară –, însă a fost înțelept în cele dumnezeiești. A fost un teodidact. Universitatea pustiului l-a învățat cele de care mai ales avem nevoie: cele cerești.

Știm că din cuvintele Starețului se vor folosi monahii, precum și cei din lume care luptă lupta cea bună. Dacă se vor mai folosi și alții, aceasta numai Domnul o știe și să facă așa cum binevoiește bunătatea Sa. Oricum, acestea nici nu se înțeleg ușor, fără o cugetare bărbătească, nici nu se pot pune în lucrare fără multă nevoință și osteneală.

Mulțumim mult și invocăm binecuvântările Starețului asupra tuturor celor care au contribuit la prezenta lucrare. Și cerem iertare cu smerenie și din adâncul sufletului pentru neîmplinirea până acum a publicării biografiei fericitului și pururea-pomenitului Stareț.

Arhim. Efrem, egumenul Sfintei Mănăstiri chinoviale a Cuviosului Filotheu din Sfântul Munte Athos.