Stareța Macrina Vassopoulos

Întemeierea Sfintei Mănăstiri – Tunderea monahală

  • 22/04/2017

Încă din vremea în care trăia în lume, Maria coresponda regulat cu Starețul Iosif Isihastul. Odată, împreună cu o soră duhovnicească de-a ei, pe nume Fotini, a comandat la Starețul Iosif două cruciulițe de lemn. Atunci când trei cunoscuți de-ai surorilor din Volos l-au vizitat pe Starețul Iosif în Sfântul Munte, acesta, mai înainte ca aceia să i le ceară, le-a spus, dându-le crucile, că Maria se va călugări, iar Fotini se va căsători. Iar proorociile Starețului Iosif s-au împlinit întocmai.

      În anul 1954, mai întâi cinci din cele șapte surori duhovnicești, cu care se legase Maria și trăiau ca monahiile în lume, au hotărât să se stabilească provizoriu într-un loc. În timpul străduinței lor de a afla locul unde să se stabilească, au primit o scrisoare de la Starețul Iosif, în care le scria că vor umbla prin multe locuri căutând locul potrivit, însă în cele din urmă nu se vor depărta de Volos. Starețul Iosif le-a descris că vor urca pe o cărare , vor trece de o bisericuță, vor mai merge o bucată și acolo, mai jos de sat, vor afla o casă frumoasă, și de acolo vor începe, iar Dumnezeu va binecuvânta șederea lor acolo și cele care vor urma. Și într-adevăr, noua obște a aflat o clădire în satul Staghiates – Pilion și s-a stabilit temporar acolo.

      Primele au venit surorile care mai pe urmă, la tunderea lor monahală,  au primit numele Singlitichia, Efrema, Atanasia, Arsenia și Melania, iar după vreo trei ani s-au adăugat surorile Hristonimfi și Maria. Starețul Iosif Isihastul și-a asumat povățuirea lor duhovnicească vreme de șapte ani, până la cuvioasa lui adormire, care a avut loc în ziua Adormirii Maicii Domnului din anul 1959. Legătura duhovnicească cu Starețul Iosif era de nedesfăcut. Urmărea creșterea lor duhovnicească cu multă grijă și neobosite rugăciuni. Se bucura deoarece se nevoiau mai cu seamă în ascultare, priveghere și în practicarea Rugăciunii lui Iisus. Harul lui Dumnezeu îl înștiința despre sporirea duhovnicească a fiecăreia și adeseori, în scrisorile pe care le trimitea, descria stările sale duhovnicești, fapt ce le folosea și le îndemna la mai multă nevoință.

      În primii ani ai noii înființate obști, Maria a continuat să lucreze, deoarece voia să completeze anii, pentru a primi o pensie cu care să ajute Mănăstirea, în care avea să rămână pentru totdeauna.  Astfel a rămas în Nea Ionia -Volos și mergea și se întorcea pe jos, străbătând o distanță de vreo șapte kilometri până la Staghiates. Și pentru că nu voia ca surorile să iasă în lume, lua ea lucrul lor de mână și-l vindea. Întorcându-se odată de la această ascultare, cărând alimente în greutate de 30 kg, a simțit o mare oboseală. Dar în loc să se odihnească de osteneala zilei, de îndată ce a ajuns și a lăsat lucrurile surorilor, a făcut patru sute de metanii și canonul ei[1]. Atunci a simțit, așa cum ne-a spus mai târziu, atâta Har și dragoste dumnezeiască, încât nu se pot descrie. De aceea totdeauna ne învăța: „În osteneală îl află omul pe Dumnezeu”.

      După trei ani de la întemeierea neoficialei obști și după ce și-a încheiat obligațiile ei în lume, Maria, la vârsta de 36 ani, a intrat în noua obște. La scurtă vreme obștii i s-a alăturat și mama Starețului Efrem, Victoria. Acum surorile trebuiau să hotărască pentru alegerea unei starețe,  de care să facă ascultare. Maria se distingea prin virtutea ei, dar existau surori și mai mari ca vârstă decât ea. Atunci s-au adresat Starețului Iosif Isihastul ca să se roage pentru aceasta. După o mică perioadă de timp, Starețul Iosif, după ce a avut o vedenie în vremea rugăciunii, le-a scris: „Dumnezeu pe Maria a ales-o, partea cea bună”. În această vedenie, Starețul a văzut într-un loc plin de verdeață, ca o livadă, pe Maria în mijloc, iar în jurul ei erau niște oi. De undeva a apărut o maimuță care încerca să se apropie de oi, însă ea, cu un baston de trestie, pe care-l ținea în mâini, a alungat-o departe.

      Maria însă, din multa ei smerenie, nu voia să primească propunerea Starețului Iosif. Atunci acela a început să se roage și cerea de la Dumnezeu ca și ea să se înștiințeze care este voia Sa. Și într-adevăr, într-o noapte Maria l-a văzut pe Cinstitul Înaintemergător suindu-se spre Cer și ținând în mâinile sale un baston. În urma lui mergea ea, după care urma mulțimea monahiilor, pe care Maria se străduia să le adune. La un moment dat, Sfântul Ioan s-a oprit, s-a întors spre Maria și i-a dat bastonul. După această vedenie Maria a primit păstorirea obștii, ca fiind voia lui Dumnezeu.

      Odată cu primirea noii ascultări, Stareța și-a înmulțit nevoințele și ostenelile pentru dragostea lui Hristos și a sufletelor pe care i le încredințase Domnul, nesocotind astfel primejdiile îndreptate împotriva sănătății ei șubrede. Astfel, odată, după o muncă obositoare, a avut o puternică hemoragie pulmonară care i-a pricinuit hemoptizie, fiind aproape de moarte. Din pricina epuizării simțea cum sufletul i se ridică spre cele de sus și își vedea trupul nemișcat. Câtă vreme a avut ochii închiși, a văzut suflete ale celor adormiți, pe care îi cunoștea de când era copil de cinci ani. S-a aflat atunci în locul fericirii și a văzut că acolo sufletele se cunoșteau între ele și comunicau. Surorile, pentru că nu exista un mod imediat de comunicare, nu l-au înștiințat din timp pe Starețul Iosif. Însă după câteva zile au primit de la el o scrisoare, în care scria că „au văzut-o”, el și împreună-nevoitorul său, Părintele Arsenie, pe Stareță grav bolnavă și și-au întețit rugăciunile pentru restabilirea sănătății ei. Dar și Stareța vedea în fiecare seară la căpătâiul ei pe cei doi stareți care se rugau cu metanierele lor, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, vindec-o pe roaba Ta!”.

      Când surorile au început să se gândească la locul întemeierii Sfintei

Mănăstiri, unde să se închinovieze definitiv, Starețul Iosif le-a propus să meargă în Eghina la Starețul Ieronim din Capadoc ia (1883-1966) și să-i ceară sfatul. Starețul era un om al rugăciunii minții și al duhului ascetic; era la o măsură duhovnicească atât de înaltă, încât, odată, în vreme ce săvârșea Dumnezeiasca Liturghie, a văzut Agnețul în chipul dumnezeiescului Prunc, Care-l chema să-L împartă[2]. Stareța, împreună cu maica Singlitichia, din partea întregii obști și ascultând de porunca Starețului Iosif, au mers în Eghina ca să se întâlnească cu Starețul Ieronim. Când au ajuns, le-a primit maica Evpraxia (sora după trup a Părintelui Arsenie, împreună-nevoitorul Starețului Iosif Isihastul), care-l slujea pe Starețul Ieronim. Acesta le-a încercat la început răbdarea și smerenia, după care însă le-a primit, le-a binecuvântat și le-a spus că mereu le va supraveghea în chip nevăzut și se va ruga pentru obște. Le-a descris chiar, în amănunt, și locul unde avea să zidească Mănăstirea, sus pe un munte și alături de albia unui râu. Maicile, satisfăcute de această binecuvântată întâlnire, s-au întors cu bucurie și au început să caute locul, unde aveau să întemeieze Sfânta Mănăstire.

      Starețul Iosif Isihastul, apropiindu-se de sfârșitul vieții sale, i-a chemat pe părinții obștii sale, pentru a le da ultimele îndrumări și porunci, drept testament, spunându-le și care dintre ei, în viitor, vor întemeia noi obști monahale din această obște mică, și care dintre ceilalți părinți aveau să le urmeze. Starețului nostru (Părintelui Efrem) i-a prezis că va deveni egumen, cu toate că îl atrăgea viața isihastă și ascetică a pustiului athonit.  I-a cerut să-l ia împreună cu el și pe Părintele Atanasie, fratele său după trup (al Starețului Iosif), și pe fratele Timotei Papaconstantinou, viitorul ieromonah Iosif, despre care a spus: „Pe acesta să-l ții, pentru că are frică de Dumnezeu și silire de sine”. Părintele Iosif, originar din localitatea Pteleu, de lângă Almiros – Volos, a fost după aceea preot slujitor în Mănăstirea noastră mai mult de douăzeci de ani, până la adormirea sa (22 Decembrie 2003). Starețul Iosif Isihastul i-a mai încredințat Starețului nostru să continue corespondența și să-și asume povățuirea duhovnicească a monahiilor din Volos, așa cum o avusese el până atunci.

  În 1962, în satul Portaria – Pilion, a fost cumpărat terenul cu o mică clădire, unde avea să se zidească în sfârșit Mănăstirea. Când au început primele lucrări pentru ridicarea Mănăstirii, într-o zi, Stareța i-a cerut maicii Efrema, care era bolnavă cu temperatură, să aducă pe jos, din Staghiates, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. La ezitarea maicii datorată bolii și fiindcă avea s-o urce pe caldarâm, Stareța a încredințat-o că se va ruga pentru ea și nu se va osteni deloc. Și într-adevăr, pe tot drumul maica Efrema nu a simțit greutatea icoanei pe care o ducea, cu toate că era împodobită cu o îmbrăcăminte de argint, ci, dimpotrivă, simțea că icoana este foarte ușoară, și că ea doar o spijinea puțin. Maica Domnului arătase deja bunăvoința ei pentru noua Mănăstire. De atunci Icoana făcătoare de minuni a rămas în Mănăstire. Într-o noapte doi săteni, Socrate Kokkalis și Nestor Agoros, acum adormiți, din satul vecin, Katihori, au văzut un stâlp luminos care se înălța până la cer din locul unde se zidea Mănăstirea. A doua zi au mers la Mănăstire să vadă locul și să afle ce se întâmplase. Când s-au întâlnit cu monahiile, le-au făcut cunoscut faptul minunat ce se petrecuse în noaptea de dinainte și au constatat că în locul pe care l-au arătat se afla Icoana Maicii Domnului.

În 1963 s-au sfârșit lucrările și s-a pregătit totul, astfel încât obștea se putea stabili în noua Mănăstire. Puțin mai târziu s-a săvârșit tunderea în monahism a maicii Starețului nostru, Victoria, care a fost numită Teofana, apoi a urmat tunderea Mariei, care a primit numele Cuvioase Macrina, sora Sfântului Vasilie cel Mare. Nașa ei a fost monahia Teofana, pe care Stareța noastră a cinstit-o în toată viața ei. Tunderea s-a săvârșit la slujba Pavecerniței. Atunci Stareța noastră a văzut ca și cum răsărea soarele în Sfântul Altar al Bisericii și s-a făcut ziuă, luminându-se toate. Timp de patruzeci de zile cugetarea ei era numai lumină, bucurie, iar lacrimile îi curgeau neîncetat. Această stare duhovnicească a ei se răsfrângea și asupra tuturor celor din jurul ei. Datorită prefacerii duhovnicești pe care o suferise, Stareța dorea, așa cum de multe ori ne-a spus-o mai târziu, să se urce pe un munte să propovăduiască mărețiile lui Dumnezeu și să strige ca toți oamenii să devină monahi pentru a-L slavoslovi pe Dumnezeu. În primele zile după tunderea ei, de îndată ce privea Icoana Judecății viitoare, care se afla în afara chiliei sale, era răpită în contemplație, simțindu-se ca și cum ar fi în flăcările iadului. Prefacerea pricinuită de harul Schimei celei mari a ținut multă vreme. Multe zile nu a vrut să pună nimic în gură și vreme de un an nu a preocupat-o nici un gând pământesc.

[1] Canonul monahal este de 1.200 metanii mici, fără îngenunchere, cu semnul Cinstitei Cruci pe trupul celui ce se roagă și cu rostirea rugăciunii: „Doamne Iisuse…”.

[2] Vezi Sotiria D. Nousi, Starețul Ieronim al Eghinei 1883-1966, ed. Eptalofos, Atena 1978, p. 38. Și Petros Botsis, Starețul Ieronim Isihastul din Egina, Atena 1991, pp. 101-102.