Articole duhovnicești

Întoarcerea în Canaan

  • 19/05/2017

(Facerea 31, 1 – 33, 16)

În total Iacov a stat douăzeci de ani în Haran, lângă unchiul său Laban: paisprezece ca să le ia pe cele două femei și șase ca să câștige avere. Dorința de a se întoarce în patria sa o avea de multă vreme, însă comportamentul lui Laban și al fiilor lui față de el precum și porunca lui Dumnezeu l-au făcut să ia hotărârea definitivă de a se întoarce. Când fiii lui Laban au văzut că Iacov a dobândit o mare avere, au început să-l pizmuiască și să se plângă, spunând că Iacov a luat averea tatălui lor. Iacov a auzit acestea și în același timp a observat că Laban nu-l mai privea cu față prietenoasă, ci cu chipul posomorât. Tot atunci a venit și porunca lui Dumnezeu: „Întoarce-te în ţara părinţilor tăi, în patria ta, şi Eu voi fi cu tine!”[1]. Prin această poruncă Dumnezeu a alungat orice șovăială, pe care era firesc să o aibă Iacov, și orice frică pentru cele ce i se puteau întâmpla.

Atunci Iacov le-a chemat pe cele două femei ale sale, Lia și Rahila, și le-a înștiințat despre gândurile sale și hotărârea sa. „Văd eu că faţa tatălui vostru nu mai e faţă de mine, ca mai înainte; dar Dumnezeul tatălui meu este cu mine. Voi înşivă ştiţi că am slujit pe tatăl vostru cu toată inima; Iar tatăl vostru m-a înşelat şi de zeci de ori mi-a schimbat simbria, Dumnezeu însă nu i-a îngăduit să-mi facă rău”[2]. Apoi le-a spus că Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă în patria sa și i-a făgăduit că va fi totdeauna cu el. Atunci cele două femei au fost de acord cu hotărârea soțului lor. Aveau și ele plângeri față de comportamentul tatălui lor: „Mai avem noi oare parte şi moştenire în casa tatălui nostru? Oare n-am fost noi socotite de el ca nişte străine, fiindcă el ne-a vândut şi a mâncat banii noştri? De aceea, toată averea pe care Dumnezeu a luat-o de la tatăl nostru este a noastră şi a copiilor noştri. Fă dar acum toate câte ţi-a zis Domnul!”[3]

Această discuție a lui Iacov cu femeile sale ne dă imaginea unei familii în care stăpânesc înțelegerea și dragostea. Bărbatul nu acționează în mod samavolnic, nu „hotărăște și dispune”, ci îi face cunoscute soției planurile sale și îi cere părerea. Însă și femeia ascultă cu smerenie și înțelegere gândurile soțului ei și în cele din urmă amândoi fac ceea ce le arată Dumnezeu. O asemenea familie are în mod sigur binecuvântarea și ocrotirea lui Dumnezeu și toate îi merg bine.

Așadar hotărârea întoarcerii a fost luată. Iacov a considerat că este bine să plece pe ascuns de Laban, nu pentru că voia să-l nedreptățească sau să fure ceva de la socrul său, ci fiindcă știa că Laban s-ar fi împotrivit și i-ar fi făcut greutăți, voind să-l țină să lucreze pentru el. S-a găsit prilejul, atunci când Laban era ocupat cu tunderea oilor și se afla la o distanță de trei zile de mers. Plecarea nu era grea. Neamurile de păstori care nu au locuință statornică se mișcă ușor din loc în loc. În câteva ore caravana era pregătită. Iacov, luându-și femeile și copiii, robii și toate animalele sale, a pornit, a trecut râul Eufrat și a înaintat repede către ținutul muntos Galaad, care se află spre părțile de răsărit ale Iordanului.

Temerile lui Iacov în privința lui Laban s-au arătat îndreptățite. Laban a fost înștiințat despre plecarea lui Iacov după trei zile. De îndată ce a aflat, a luat împreună cu el rudeniile sale și robii săi și s-a grăbit să-l ajungă pe Iacov, cu scopul de a-i face rău și a-l sili să se întoarcă în Haran. Șapte zile de mers în forță au fost necesare ca să-l ajungă pe Iacov, care ajunsese deja în Galaad. Cât de plin de râvnă și hotărâre este omul când vrea să facă rău! Dacă spui cuiva să meargă la biserică, să se roage, să citească cuvântul lui Dumnezeu, îți răspunde că nu are timp, însă își irosește în chip necugetat timpul și banii ca să se distreze în cluburi de noapte și ca să uneltească răul împotriva aproapelui său. I se pare obositor să meargă puțin pe jos, ca să se ducă la biserică sau ca să viziteze un bolnav, însă nu șovăie să meargă ore întregi ca să săvârșească răul. O asemenea denaturare a provocat păcatul în sufletul omului! Am devenit foarte râvnitori spre rău și foarte greoi spre bine și spre virtute.

Rele erau intențiile lui Laban în privința lui Iacov, însă Dumnezeu a intervenit iarăși. A venit la Laban în timp ce dormea și i-a spus: „Fereşte-te, nu cumva să vorbeşti de rău lui Iacov”[4]. Adică ia aminte nu numai să nu-i faci rău lui Iacov, dar nici cuvânt rău să nu spui împotriva lui. Intervenția lui Dumnezeu a adus rezultate. În ziua următoare, când Laban s-a întâlnit cu Iacov, i-a vorbit cu blândețe. Desigur, la un moment dat au început să se contrazică, însă în cele din urmă au ajuns la înțelegere și s-au despărțit în pace. Laban s-a întors liniștit în Haran și Iacov și-a continuat drumul către Canaan. Și așa trebuia să se întâmple: și Iacov să plece cu binecuvântarea socrului său, și Laban să nu rămână cu nemulțumire și amărăciune în sufletul său, pentru că, oricât de nedrept și egoist a fost Laban, nu a încetat să fie tată și socru. Tatăl rămâne totdeauna tată și trebuie ca fiii lui să-l cinstească.

Însă în timpul călătoriei lui Iacov s-au întâmplat și alte evenimente vrednice de menționat. Și în primul rând, aproape de îndată ce s-a despărțit de Laban, și-a ridicat ochii și „a văzut oştirea lui Dumnezeu tăbărâtă, căci l-au întâmpinat Îngerii lui Dumnezeu”[5]. A văzut adică nu unul sau doi Îngeri, ci o oștire întreagă înconjurându-l și ocrotindu-l. Această vedenie a avut ca scop pe de o parte să răsplătească purtarea sa de până atunci, iar pe de altă parte să-l întărească în calea sa și să împrăștie orice frică legată de întâlnirea cu fratele său și de orice altceva ar fi putut să i se întâmple. Și, desigur, Dumnezeu nu l-a ocrotit numai pe Iacov prin Îngeri, ci același lucru face cu fiecare om drept și virtuos. „Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale”[6], adeverește David și „Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei”[7].

Ceea ce îl preocupa acum pe Iacov era întâlnirea cu fratele său. Oare Isav era încă mânios împotriva lui și mai voia să-l omoare? Ca să afle ce sentimente avea fratele său față de el, Iacov a trimis vestitori ca să-l înștiințeze despre venirea sa și să-i ceară bunăvoința. Vestitorii, după ce s-au întâlnit cu Isav, s-au întors și l-au anunțat pe Iacov că fratele său venea să-l întânească însoțit de patru sute de bărbați. Aceasta l-a neliniștit încă mai mult pe Iacov. Oare Isav venea cu intenții prietenești sau cu vrăjmășie? Iacov bănuia că are intenții rele asupra sa. Ca să evite distrugerea totală, a despărțit familia sa, robii și animalele în două tabere, astfel încât, dacă Isav atacă una dintre ele, cealaltă să aibă timp să plece și să se izbăvească. În același timp însă Iacov a făcut rugăciune fierbinte către Dumnezeu să-l izbăvească de orice intenție rea a lui Isav. Astfel, încredințându-se purtării de grijă a lui Dumnezeu și făcând el însuși ceea ce putea, a adormit liniștit în acea noapte. Aceasta trebuie să fie și modul nostru de înfruntare a greutăților și problemelor din viața noastră: să facem ceea ce putem și în același timp să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Nici să ne încrucișăm mâinile și să așteptăm totul de la Dumnezeu, nici să nu ne încredem numai în propriile noastre puteri, care foarte adesea se dovedesc a fi insuficiente. Da, trebuie să ne încredințăm purtării de grijă a lui Dumnezeu, însă în același timp trebuie să folosim și mintea, pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

În ziua următoare Iacov a mai făcut încă ceva, ca să-l îmblânzească pe Isav și să pregătească întâlnirea lor. A luat un număr mare din animalele sale (capre, oi, cămile etc.), în total cinci sute optzeci de animale, și le-a trimis ca dar fratelui său. Din acest număr mare înțelegem ce avere uriașă dobândise și cât de bogată binecuvântare îi dăduse Dumnezeu. Însă Iacov a mai folosit încă un șiretlic. Nu a trimis darurile toate odată, ci împărțite în trei. Astfel, Isav, în vreme ce se îndrepta spre Iacov, avea să le primească pe rând cu uimire și cu bucurie și, oricât de neîmblânzit ar fi fost, avea să se îmblânzească și să scape de patima mâniei împotriva fratelui său.

Însă cel mai însemnat lucru pe care l-a făcut Iacov a fost felul smerit în care l-a înștiințat pe fratelui său despre venirea sa și i-a trimis darurile sale. Le-a poruncit robilor săi care duceau animalele să-i vorbească cu smerenie și respect lui Isav. Când Isav avea să-i întrebe ale cui sunt acele animale, ei trebuiau să spună „Ale robului tău Iacov; e dar trimis lui Isav, stăpânul meu. Iată vine şi el după noi!”[8]. Iacov nu a spus: „Eu am dreptul de întâi născut, de vreme ce mi l-a vândut, sunt mai presus decât el”, ci cu smerenie s-a numit pe sine rob iar pe Isav stăpânul său. Și a făcut aceasta de dragul înțelegerii și păcii, fiindcă cel mai mare vrăjmaș al păcii și cel mai mare pricinuitor al certurilor este egoismul, în vreme ce smerenia aduce pacea și înțelegerea.

Iacov se afla pe malul râului Iavoc, un afluent al Iordanului. În acea noapte s-a îngrijit să treacă pe malul celălalt femeile și copiii săi, robii și turmele sale. El a rămas singur pe malul râului vrând să treacă ultimul. S-a întâmplat atunci un lucru neobișnuit. În acel loc pustiu a apărut în întuneric un necunoscut, care s-a luptat cu Iacov până în zori, străduindu-se să-l arunce la pământ sau să-l împiedice să treacă râul. Cine era acel necunoscut? Scriptura îl numește „om”, însă nu era om ci era Însuși Dumnezeu în chip de om. Acea luptă a fost o încercare a credinței lui Iacov și în același timp un mod prin care Dumnezeu l-a întărit în clipele grele prin care trecea. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu a dat acelei lupte chipul unui joc, al unui exercițiu. S-a luptat cu Iacov așa cum se luptă tatăl cu copilul său mic, ca să-l antreneze, să-l întărească și nu-și folosește toată puterea, ci dimpotrivă, de multe ori cedează și aparent este biruit. Desigur, aici Dumnezeu nu a fost biruit de către Iacov, însă nici nu l-a împins atât cât să-l arunce la pământ. Astfel Iacov nu l-a biruit pe Dumnezeu, însă nici nu a fost biruit. Aceasta a fost o mare încurajare pentru Iacov, care în mod sigur se va fi gândit: Dumnezeu a primit să se lupte cu mine și nu a îngăduit să fiu biruit, oare va îngădui să fiu biruit și umilit de către vrăjmașii mei?

Însă cum a înțeles Iacov că l-a avut înaintea sa pe Dumnezeu? La un moment dat, spre sfârșitul luptei, cel cu care se lupta l-a atins cu mâna pe coapsă și aceasta a fost de ajuns ca să-i amorțească și din acea clipă să șchiopăteze. Astfel Iacov a înțeles că acela nu era un om obișnuit. Atunci lupta s-a încheiat și a început o convorbire prietenească între ei. Mai întâi Dumnezeu i-a spus lui Iacov: „Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile!” și Iacov, fiindcă înțelesese deja că avea de a face cu cineva mult mai presus decât el și mult mai puternic, i-a răspuns: „Nu Te las până nu mă vei binecuvânta”. Astfel a recunoscut superioritatea celui cu care se luptase și puterea Lui. Atunci Dumnezeu l-a întrebat: „Care îţi este numele?”. „Iacov”, a răspuns el, iar Dumnezeu i-a spus: „De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israil (adică puternic înaintea lui Dumnezeu) te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!”. La rândul său Iacov cere să afle numele Aceluia, însă El nu i-l descoperă. „Pentru ce întrebi de numele Meu?”[9], i-a spus. Și, desigur, nu era nevoie ca Iacov să audă numele Lui, de vreme ce din desfășurarea lucrurilor se descoperise cine este. Înainte să plece, Dumnezeu i-a dat lui Iacov binecuvântarea pe care o cerea.

Această întâmplare fost cutremurătoare pentru Iacov. Pentru aceasta a numit acel loc „vederea lui Dumnezeu”[10] adică locul în care l-a văzut pe Însuși Dumnezeu. Însă și pentru urmașii lui Iacov, pentru marele popor care a ieșit din el, această întâmplare a avut o foarte mare însemnătate. De la numele pe care i l-a dat Dumnezeu lui Iacov, urmașii lui s-au numit israeliți.

Deja răsărise soarele și Iacov a pornit, însă amorțirea piciorului se menținea încă și nu-l lăsa să meargă liber, ci îl făcea să șchiopăteze ușor. Nu știm dacă această neputință trupească a fost trecătoare sau i-a rămas pentru totdeauna, însă oricum, a fost o lucrare pedagogică a lui Dumnezeu, cu care îl ținea în smerenie și nu-l lăsa să se mândrească pentru dumnezeiasca descoperire pe care o primise. Tot astfel mai târziu Apostolul Pavel, care s-a învrednicit, fiind încă în viața aceasta, să fie răpit în Rai, spune: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc”[11].

În cele din urmă a venit vremea ca cei doi frați să se întâlnească. Iacov l-a văzut de departe pe Isav venind împreună cu însoțitorii săi. Atunci și-a despărțit familia în trei și el mergea înaintea tuturor, iar când s-au întâlnit, Iacov s-a apropiat cu smerenie și s-a închinat fratelui său până la pământ nu o dată, ci de șapte ori. Acest comportament smerit l-a mișcat foarte mult pe Isav, care a alergat, ca să-l îmbrățișeze și să-l sărute mai repede pe fratele său. Fiind mișcați amândoi, și-au pecetluit întâlnirea cu lacrimi de bucurie. După aceea au venit femeile și copiii și s-au închinat și ei cu respect. „Zis-a Isav: «Ce sunt acele turme, pe care le-am întâlnit?» Iar Iacov a răspuns: «Ca să afle robul tău bunăvoinţă înaintea domnului meu». Atunci Isav a zis: «Am şi eu multe, frate; ţine-ţi ale tale pentru tine!» Iacov însă a zis: «De am aflat bunăvoinţă înaintea ta, primeşte darurile din mâinile mele, căci, când am văzut faţa ta, parcă aş fi văzut faţa lui Dumnezeu, aşa de binevoitor mi-ai fost»”[12]. Și atât de mult a stăruit Iacov, încât în cele din urmă Isav a primit darurile lui.

Isav voia să meargă împreună până la locul unde locuia el. Iacov însă a răspuns că copiii lui sunt mici (cel mai mare trebuie să fi avut treisprezece ani) și nu vor putea merge atât de repede precum însoțitorii lui Isav. Însă și mulțimea animalelor, dintre care multe fătaseră de curând, era o piedică. Așadar i-a spus fratelui său: „Să se ducă dar domnul meu, înaintea robului său, iar eu voi urma încet, în pas cu vitele cele dinaintea mea şi în pas cu copiii, până voi ajunge la domnul meu în Seir”[13]. Astfel Isav s-a despărțit în pace de fratele său și s-a întors în aceeași zi la locul său. Iacov s-a așezat în cetatea Salem, unde a cumpărat o bucată de pământ. Însă, înainte de a construi ceva acolo, a făcut jertfelnic și s-a rugat, mulțumind lui Dumnezeu, Care l-a învrednicit să se întoarcă în patria sa și să se împace cu fratele său,

Astfel s-a împrăștiat vrăjmășia dintre cei doi frați și s-a întors pacea și dragostea. Acest sfârșit binecuvântat ne învață că nu este cu neputință împăcarea, atunci când există dispoziție bună. Desigur, lucrurile sunt foarte simple când dispoziția bună există de amândouă părțile. Atunci nici nu se creează împotriviri și vrăjmășii, pentru că fiecare nu urmărește propriul său interes, ci știe să cedeze. Însă chiar și atunci când unul dintre cei aflați în conflict este aspru și nu cedează, multe se pot face, dacă celălalt este smerit și îngăduitor. Și cea mai împietrită inimă se poate înmuia printr-un comportament potrivit. Împietrită era inima lui Isav și mare vrăjmășia față de fratele său, însă pe de o parte anii care au trecut, iar pe de alta blândețea și smerenia lui Iacov l-au îmblânzit și au împrăștiat ura. Să avem aceste lucruri în vedere și să nu șovăim să facem primul pas pentru împăcarea cu orice vrăjmaș al nostru. Să nu lăsăm egoismul să întrețină vrăjmășia, nici îndoielile în privința rezultatului acțiunilor noastre să împiedice împăcarea. Dacă însetăm cu adevărat după dragoste, Dumnezeu va binecuvânta și va încununa cu succes străduințele noastre pentru pace și atunci vom vedea repetându-se binecuvântata împăcare dintre Isav și Iacov. Așadar să încheiem cu rugăciunea ca toate vrăjmășiile dintre oameni să aibă sfârșitul fericit pe care l-a avut vrăjmășia dintre cei doi frați.

[1] Facerea 31, 3.

[2] Facerea 31, 5-7.

[3] Facerea 31, 14-16.

[4] Facerea 31, 24.

[5] Facerea 32, 1.

[6] Psalm 90, 11.

[7] Psalm 33, 7.

[8] Facerea 32, 18.

[9] Facerea 32, 26-29.

[10] Facerea 32, 30.

[11] 2Corinteni 12, 7.

[12] Facerea 33, 8-10.

[13] Facerea 33, 14.