Articole duhovnicești

Isaac

  • 18/03/2017

(Facerea 21, 1 – 22, 19)

Douăzeci și cinci de ani trecuseră de când Dumnezeu îl chemase pe Avraam să plece din patria sa și îi făgăduise că îl va face strămoșul unui popor mare și slăvit. Făgăduințele au fost înnoite din timp în timp și iată, acum a venit deja vremea să se împlinească. La un an după ce Dumnezeu l-a cercetat pe Avraam, Sarra a născut un fiu, după cum spusese mai înainte Dumnezeu.

Era fiul făgăduinței, preînchipuire a lui Iisus Hristos, pentru că, așa cum nașterea lui Isaac o vestise mai înainte Dumnezeu, tot astfel și întruparea lui Iisus Hristos o făgăduise protopărinților îndată după căderea lor și o vestise mai înainte prin cuvintele și vedeniile Proorocilor. Și precum Avraam și Sarra au așteptat mult timp cu dor fierbinte împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu, astfel și generațiile de drepți au așteptat veacuri multe să se nască sămânța femeii, Iisus Hristos, și L-au așteptat cu multă răbdare, fără să se clatine în credință, așa cum nu s-a clătinat Avraam.

Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-l numească pe fiul său Isaac, care înseamnă „râs” și Avraam a împlinit această poruncă. Acest nume avea să-i amintească că, atunci când a auzit că femeia sa va naște copil la bătrânețe, a râs din pricina uimirii. Avea să-i aducă aminte că și Sarra râsese, însă nu din uimire, ci din necredință. Însă, când a născut copilul, a spus nu din necredință, ci de bucurie: „Râs mi-a pricinuit mie Dumnezeu”[1], adică Dumnezeu m-a făcut să râd de multă bucurie. Așadar, numele dat copilului din porunca lui Dumnezeu a fost potrivit. Avraam a împlinit de asemenea și cealaltă poruncă a lui Dumnezeu, adică tăierea împrejur. În a opta zi de la nașterea lui Isaac, l-a tăiat împrejur fără să țină seama de suferința pricinuită copilului său și fără să se teamă pentru sănătatea lui. Prin credință și ascultare a biruit orice șovăială.

Vorbind despre nașterea lui Isaac, Scriptura spune că Avraam avea atunci o sută de ani. Desigur, putem calcula aceasta și din datele pe care ni le dă Scriptura, însă acest lucru este repetat și subliniat, ca să ne arate că această naștere a fost lucrarea puterii lui Dumnezeu și că toate sunt cu putință la Dumnezeu. Pentru aceasta nu trebuie să deznădăjduim nici în cele mai grele încercări. Când nu putem face nimic prin propriile noastre puteri, nici altcineva nu ne poate ajuta, atunci intervine Dumnezeu și dă dezlegare la problemele noastre cele de nedezlegat.

Scriptura ne mai spune că Sarra și-a alăptat copilul. Și aceasta este o dovadă că Dumnezeu i-a dat tot ce avea nevoie pentru nașterea și creșterea copilului și că ea însăși, cu toate că avea nouăzeci de ani, a considerat că este datoria ei să-și alăpteze ea însăși fiul și să nu încredințeze această lucrare sfântă vreunei slujnice, așa cum probabil avea posibilitatea. În cele din urmă Scriptura ne spune că Avraam „a făcut ospăţ mare în ziua în care a fost înţărcat Isaac”[2]. Era și aceasta o dovadă a marii sale bucurii pentru dobândirea de fiu. Pe atunci Isaac trebuie să fi avut trei ani, pentru că atât obișnuiau în acea vreme mamele să-și alăpteze copiii.

Nașterea lui Isaac a adus multă bucurie în casa lui Avraam, însă a creat și o problemă. Ismail, fiul lui Avraam din Agar era cu paisprezece ani mai mare decât Isaac. Când a crescut și Isaac puțin, cei doi copii, așa cum era normal, se jucau împreună. Se pare însă că în aceste jocuri Ismail, arătând încă din copilărie caracterul său arțăgos, se purta aspru cu Isaac. Înțelegem aceasta din cuvintele Apostolului Pavel: „cel ce se născuse după trup (adică Ismail) prigonea pe cel ce se născuse după Duh”[3](adică Isaac). În mod sigur Ismail nu vedea cu ochi buni purtarea de grijă față de Isaac și prăznuirile care se făceau pentru el. Înțelegea că era deja dat la o parte și aceasta îl umplea de amărăciune.

Acest comportament al lui Ismail o neliniștea pe Sarra. Poate se temea că Ismail va avea pretenția să împartă drepturile de moștenire cu  Isaac. Nu este însă exclus să fi existat în sufletul ei și vreun sentiment de gelozie. Fiul roabei să crească împreună cu al ei? Așadar, se adresează lui Avraam cu asprime cerându-i să o alunge pe Agar și pe Ismail. Aceste cuvinte i s-au părut aspre lui Avraam, pentru că, fiind un bun părinte, îi iubea pe amândoi copiii săi. Nu știa ce să facă, însă curând s-a izbăvit de șovăielile sale, de îndată ce a aflat cu încredințare care este voia lui Dumnezeu. Oamenii virtuoși se află de multe ori în situație dificilă și se întreabă ce să facă, pentru că nu știu ce cere Dumnezeu de la ei. Însă de îndată ce află care este voia lui Dumnezeu, o primesc fără nici o împotrivire și o împlinesc fără nici o șovăire. Aceasta s-a întâmplat și cu Avraam. Dumnezeu i-a vorbit și i-a arătat voia Sa, iar el a primit-o îndată și s-a supus ei.

Așadar Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc şi pentru roabă; toate câte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul ei; pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi. Dar şi pe fiul roabei acesteia îl voi face neam mare, pentru că şi el este din sămânţa ta”[4]. Acestea i-a spus Dumnezeu lui Avraam. Și, desigur, nu i le-a spus ca să împlinească dorința Sarrei, ci pentru că aceasta era voia Sa și planul Său. Avraam a înțeles și a împlinit îndată porunca lui Dumnezeu. I-a dat lui Agar proviziile necesare și a alungat-o împreună cu Ismail. Astfel Isaac a rămas deja, potrivit voii lui Dumnezeu, singurul moștenitor al făgăduințelor Sale.

Însă și făgăduințele lui Dumnezeu pentru Ismail s-au împlinit. Cu toate greutățile pe care le-a întâlnit după alungarea sa, a crescut sub ocrotirea lui Dumnezeu și a devenit un arcaș foarte bun. Locuise cea mai multă vreme în pustie, iar când a ajuns la vârsta maturității s-a căsătorit cu o femeie egipteancă, la îndemnul mamei sale, care era tot egipteancă. Astfel se vădește faptul că Dumnezeu nu nedreptățește și nu lasă fără ocrotire pe nimeni. Iar când suntem sub ocrotirea lui Dumnezeu, chiar de ne-am afla în pustie, vom trăi mai bine decât cei ce se află în orașe, pentru că ajutorul lui Dumnezeu este zid întărit și nebiruit.

Mult-încercată a fost credința lui Avraam și în toate s-a arătat tare și neclintită. Însă cea mai mare încercare i se păstra pentru mai târziu și era legată de însăși viața fiului său Isaac, în care își sprijinea toate nădejdile și pentru care Dumnezeu îi făcuse atâtea făgăduințe. Așadar, Însuși Dumnezeu, Care i-l dăruise pe Isaac și îi spusese că „numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi”[5], cere acum de la Avraam să I-l aducă jertfă cu înseși mâinile sale. „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”[6].

Marea și grea a fost încercarea pentru Avraam. În mod sigur, mulțime de gânduri trebuie să fi trecut prin mintea sa și împreună cu ele și nedumerirea cum se vor împlini făgăduințele lui Dumnezeu, de vreme ce Isaac, la care se refereau, va fi omorât. Însă credința sa a biruit și acum toate gândurile. De vreme ce Dumnezeu cere aceasta, trebuie să se săvârșească. La această hotărâre statornică a ajuns stânca credinței, Avraam, cu nădejdea că „că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi”[7]. De vreme ce Dumnezeu a dat viață pântecelui mort al Sarrei, de ce n-ar putea să dea viață și lui Isaac cel mort? Aceasta înseamnă să avem credință: să credem în tot ceea ce spune Dumnezeu, cu încredințarea că poate să-Și împlinească făgăduințele, și să ne supunem cu râvnă și întru totul voii Sale.

Avraam își pune îndată hotărârea în lucrare. Nu amână, pentru că amânarea i-ar fi putut zădărnici hotărârea. Se scoală dis-de-dimineață, pune samarul pe măgărușul său, pregătește lemnele pentru jertfă, ia împreună cu el două slugi și pe Isaac și pornește spre locul jertfei. Nu descoperă nimănui, nici măcar Sarrei, ce voia să facă, pentru că în mod sigur toți, dar mai ales Sarra, ar fi încercat să-l împiedice și ar fi putut să-i clatine statornicia.

Trei zile au mers până au ajuns la locul rânduit. Dumnezeu i-a îndreptat pașii spre el. Acest loc, potrivit tradiției iudaice, era dealul Moria, unul dintre dealurile Ierusalimului, pe care a fost zidit mai târziu templul lui Solomon. Când Avraam a recunoscut de departe locul, le-a spus slugilor sale: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”. Și, după ce a pus lemnele pe umerii lui Isaac, a luat în mâinile sale foc și cuțit și au pornit. În vreme ce mergeau, Isaac a pus tatălui său o întrebare foarte firească, însă și foarte sfâșietoare pentru Avraam: „Tată…, iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?”[8]. Ca o sabie a lovit în sufletul lui Avraam această întrebare, însă, înăbușindu-și emoția și tulburarea, a răspuns: „Fiul meu, Dumnezeu se va îngriji de oaia jertfei Sale!”[9]. Cu aceste cuvinte credea că îl înșală pe Isaac, însă, fără să știe, proorocea ceea ce urma să se întâmple.

În sfârșit, când au ajuns, Avraam s-a pregătit pentru jertfă. Drama sufletului său ajunsese la apogeu, însă nimic nu-l oprea din hotărârea sa statornică de a împlini porunca lui Dumnezeu. Pregătește un jertfelnic din pietre, așează deasupra lemnele și leagă picioarele și mâinile lui Isaac, așa cum legau animalele pe care urmau să le jertfească și cu mâinile sale bătrânești îl așează deasupra lemnelor. Iar Isaac, care înțelege acum că el este oaia care va fi jertfită, nu se împotrivește, nici nu încearcă să scape, ci primește fără împotrivire hotărârea lui Dumnezeu. „Pe cine să admir și de cine să mă minunez?”, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. De cugetul viteaz al patriarhului, sau de ascultarea lui Isaac? Nici nu a căutat să scape, nici nu s-a tulburat, ci s-a supus la toate câte a făcut tatăl său și ca un miel fără glas s-a apropiat de jertfelnic și aștepta mâna tatălui său”.

A sosit înfricoșătoarea clipă! Avraam întinde mâna, ca să apuce cuțitul și să-l junghie pe fiul său! Însă în acea clipă se aude un glas de Înger din cer: „Avraame, Avraame!”. „Iată-mă”, răspunde Avraam, sunt aici, ascult. Și iarăși Îngerul: „Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău”[10]. Desigur, Avraam s-a oprit. Nu a îndrăznit să-l mai junghie pe fiul său, nu pentru că nu-l lăsa inima de părinte, ci pentru că îl împiedica porunca lui Dumnezeu. Așadar, jertfa nu avea să se mai săvârșească? Toate erau pregătite pentru ea și acum era încă mai necesară, ca exprimare a marii recunoștințe a lui Avraam față de Dumnezeu. Însă care va fi jertfa? Avraam și-a ridicat ochii de la jerfelnic și a văzut acolo aproape un berbec ale cărui coarne se încurcaseră într-un tufiș. A înțeles îndată că era trimis de Dumnezeu. A prins așadar berbecul și l-a adus jertfă lui Dumnezeu în locul fiului său Isaac.

Nu se terminase încă jertfa și Îngerul Domnului i-a vorbit din nou lui Avraam, ca să înnoiască făgăduințele lui Dumnezeu: „Juratu-M-am pe Mine Însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine. De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu”[11]. Acum Dumnezeu pecetluiește făgăduințele Sale cu jurământ. Și fiindcă, după cum spune Apostolul Pavel Dumnezeu nu a avut pe altul mai presus de Sine, pe care să se jure, S-a jurat pe Sine Însuși[12]. Așadar nestrămutate sunt făgăduințele lui Dumnezeu și nu puteau decât să se împlinească la vremea lor, pentru că este cu neputință ca Dumnezeu să le încalce.

Avraam, pentru a-și aduce aminte totdeauna de acele evenimente minunate, a numit locul în care s-au întâmplat „Domnul a văzut” Sfântul scriitor al Facerii, Moisi, ne spune că în zilele sale încă se spunea: „În munte Domnul a văzut”[13]. După jertfă și după făgăduințele lui Dumnezeu, Avraam și Isaac sau întors în locul unde îi așteptau slugile și toți împreună, plini de bucurie, s-au întors în locul unde locuiau.

În această întâmplare dramatică Sfinți Părinți au văzut o preînchipuire a jertfei de pe Golgota. Isaac este preînchipuirea lui Hristos. Așa cum Avraam nu l-a cruțat pe fiul său și l-ar fi jertfit dacă Dumnezeu nu ar fi împiedicat jertfa, tot astfel și Dumnezeu „pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi”[14]. Așa cum Isaac, a urcat muntele cu lemnele în spate, tot astfel Domnul a mers către Golgota „ducându-Şi crucea”[15]. Tăcut a mers Isaac spre munte, tăcut a mers și Domnul spre Golgota. Cu ascultare desăvârșită Isaac a împlinit voia tatălui său, cu ascultare desăvârșită față de voia Părintelui ceresc a primit Domnul să Se jertfească. Unul născut a fost Isaac, Unul născut și Hristos. Iubit a fost Isaac, iubit și Domnul. Însuși Tatăl a spus la botez și la schimbarea la față: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”[16].

Mare cu adevărat este asemănarea. Există însă și o mare diferență. În cele din urmă Isaac nu a fost jertfit. În locul lui a fost jertfit berbecul. Însă Hristos S-a jertfit pentru toată lumea. Acesta este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”[17]. Jertfa Sa are valoare și putere de mântuire veșnică. Prin ea putem și noi să ne izbăvim de greutatea și vina păcatelor, desigur, când cerem aceasta cu pocăință adevărată și mărturisire sinceră. „Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit”[18].

[1] Facerea 21, 6.

[2] Facerea 21, 8.

[3] Galateni 4, 29.

[4] Facerea 21, 12-13.

[5] Facerea 21, 12.

[6] Facerea 22, 2.

[7] Evrei 11, 19.

[8] Facerea 22, 7.

[9] Facerea 22, 8.

[10] Facerea 22, 11-12.

[11] Facerea 22, 16-18.

[12] Vezi Evrei 6, 18.

[13] Facerea 22, 14.

[14] Romani 8, 32.

[15] Ioan 19, 17.

[16] Matei 3, 17 și 17, 5.

[17] Ioan 1, 29.

[18] Evrei 4, 16.