Stareța Macrina Vassopoulos

Ocupația germană

  • 17/03/2017

      Maria cea iubitoare de Dumnezeu, care avea deja nouăsprezece ani, se nevoia tot mai mult pentru a pune în lucrare adevărata viață în Hristos, având împreună-nevoitoare în această luptă pe celelalte surori duhovnicești ale ei. Odată, împreună cu șase dintre ele, în Postul Maicii Domnului din anul 1940, după Dumnezeiasca Liturghie, au luat anaforă și, flămânde cum erau, au pornit să aprindă candelele de la Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou din cartierul Sfântul Onufrie din Volos. Pe drum au flămânzit de-a binelea, iar Maria, în simplitatea ei, a spus:

 –  Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!

Au ajuns la Paraclis și cu multă evlavie au început să aprindă candelele și să cânte. Când Maria a mers să aprindă candela din Sfântul Altar, a văzut un pachețel pe Sfânta Masă. L-a luat și cu mare bucurie a spus celorlalte surori că este darul Sfântului Nicolae. De îndată ce l-au deschis, au văzut șapte felii de pâine și câte o smochină pentru fiecare.

După o lună și jumătate au mers iarăși la acel Paraclis, dar de această dată, în Sfântul Altar, Maria a văzut că la Crucea Mântuitorului răstignit, ce sa afla în spatele Sfintei Mese, de la coroana de spini și din coasta Domnului curgea apă amestecată cu sânge. A luat niște vată de la o icoană a Maicii Domnului care era acolo aproape și, cu multă grijă și frică, a șters sângele. Întorcându-se, au mers direct la Biserica Sfântului Apostol cel Nou pentru Vecernie și au dat vata îmbibată duhovnicului lor. El a înțeles că este semnul apropierii războiului. A făcut cunoscute cele petrecute în predica sa și, la sfârșitul slujbei, a însemnat cu acea vată pe toți cei care se aflau în biserică. Era la începutul lunii Octombrie a anului 1940. Și într-adevăr, după câteva zile, a început războiul.

Anii ocupației germane au fost mucenicești și oamenii sufereau de foame. Maria, pentru a-și acoperi nevoile, într-o zi a luat dificila hotărâre de a vinde câteva din obiectele mamei sale în împrejurimile Larisei. Noaptea a fost găzduită la o cunoscută familie de refugiați. Ușa camerei care i-a fost oferită să se odihnească avea o gaură mare în partea de jos. În camera alăturată, pe toată durata nopții, s-a auzit un zgomot, ca și cum cineva ar fi făcut metanii până la pământ. Când s-a trezit, s-a plecat spre gaura ușii și a văzut o călugăriță înconjurată de lumină care se ruga. Atunci un glas lăuntric a vestit-o că este Sfânta Parascheva. În clipele grele de durere și lipsă, Dumnezeu o mângâia cu experiențele Harului Său.

În perioada cruntei ocupații au existat zile în care Maria nu avea să mănânce nici măcar o bucată de pâine și ajunsese în așa stare de epuizare, încât Îi spunea lui Hristos: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor”. Lângă casa ei erau niște verdețuri, pe care în fiecare zi le aduna ca să aibă ceva de mâncare. Însă a doua zi sau chiar în aceeași zi, într-un chip minunat, în același loc creșteau iarăși alte verdețuri, la fel de mari. Vreme de șase luni a trăit această minune. Uneori le spăla și le ducea la o fetiță care era bolnavă de tuberculoză și de care purta grijă.

Însă lipsa hranei necesare a început să-și pună amprenta asupra tinerei copile. Maria a slăbit și pe pielea ei au apărut un puf, până și pe fața ei. Din pricina slăbiciunii a început să nu mai poată sta în picioare și să meargă. Însă Ocrotitorul orfanilor, pe Care neîncetat Îl chema, nu a lăsat-o fără ajutor. Duhovnicul ei a observat marea ei lipsă și în predica sa a cerut tuturor celor din biserică să o ajute toți pe orfană și fiecare să arunce „fie și o îmbucătură” pe fereastra casei Mariei. După aceasta a început treptat să-și revină.

Odată nevoia a  îndemnat-o să meargă, împreună cu alte două tinere, la Zagora, în partea de răsărit a regiunii Pilion, la o oarecare familie care îi cunoscuse pe părinții ei. Maria a vrut să dea acelei familii un ceas vechi al tatălui său, cu scopul de a primi ceva alimente. Cu durere de suflet a luat această hotărâre de a se despărți de acel ceas, căci era ultimul lucru care îi rămăsese amintire de la tatăl ei. De îndată ce au văzut-o pe Maria atât de slabă, aproape un schelet, aceia au început să plângă. În seara aceea Maria era atât de flămândă, încât a mâncat singură o pâine întreagă și tot ce i-au mai dat. Dimineața, înainte de a pleca, acea familie a pregătit niște alimente pentru cele două tinere, iar Mariei i-au dat un sac cu cartofi și un mic bidon cu untdelemn. Însă Maria nu putea ridica această greutate din pricina slăbiciunii și de aceea au rugat pe niște băieți să le ajute să ducă cu catârii lor alimentele până la drum. Pe drum întâlneau mereu patrule de italieni, lucru care le întârzia întoarcerea la casele lor, iar vremea trecuse, căci era după miezul nopții. De îndată ce-i vedeau pe italieni, copilele se ascundeau printre stânci și se rugau: „Zid ești fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu” [1] . Însă italienii, din milă pentru chinul și osteneala lor, le ajutau, ducându-le o bucată de drum greutatea lor.

Pe când se apropiau de casă, după șase ceasuri istovitoare de mers pe jos, Maria, nemaiavând nici o putere, a leșinat. După ce a trecut o vreme și și-a revenit, a văzut că alimentele lipseau. Și-a dat seama că i le luase cineva, dar nu s-a tulburat, ci a socotit, datorită nobleței prin care întotdeauna se distingea, că oamenii care i-au luat lucrurile erau și ei flămânzi și aveau mare nevoie. Din toată această osteneală a început să simtă o durere ascuțită în coaste, încât nu putea nici să respire. Cu multă osteneală a mers la medic care, după ce a consultat-o, i-a spus că are pleurezie. I-a recomandat să cumpere tărâțe, să le încălzească și să le pună drept compresă pe coaste, pentru a se vindeca. Când s-a întors acasă, de vreme ce nu avea posibilitatea să cumpere tărâțe, a încălzit o țiglă și a lipit-o de spatele ei, acolo unde o durea.

Stând singură în întuneric, fără candelă, se ruga Maicii Domnului și-și aștepta în liniște sfârșitul. La un moment dat camera ei s-a luminat și a văzut cum se apropie de ea o monahie, care avea brodată o cruce roșie pe basmaua ei și purta schima monahală. Atunci monahia a întrebat-o cu multă dragoste:

 –  Nu mai poți?

Maria a răspuns că nu se simte bine și i s-a plâns de pierderea alimentelor. Atunci monahia a liniștit-o, spunându-i că ea însăși o va vindeca și să nu se mai mâhnească. Apoi a însemnat-o cu semnul Crucii și a acoperit-o și învelit-o cu o mică plapumă – singurul lucru pe care îl mai păstrase de la mama ei -, spunându-i cu multă dragoste că nu mai are nimic grav și că în scurtă vreme se va face cu desăvârșire bine. Îndată durerea și istovirea au cedat, senzația de foame a dispărut și s-a simțit bine.

Dimineața a vizitat-o o verișoară de-a ei, care locuia vizavi de casa ei, și a întrebat-o ce lumină a fost aceea care strălucise la fereastra ei toată noaptea. Maria însă nu a dezvăluit ce se întâmplase. A hotărât să meargă din nou la medic, ca s-o consulte. Acela a certat-o pentru că a venise atât de repede la el, însă a consultat-o. Spre marea lui uimire, a constatat că nu mai are temperatură și spatele ei, acolo unde în ziua precedentă era învinețit, din pricină că leșinase și se lovise, acum era curat. Era într-adevăr cu desăvârșire sănătoasă. Când Maria s-a întrebat în sinea ei cine să fi fost acea monahie care o vindecase, a auzit un glas înlăuntrul ei care i-a spus că a fost Sfânta Parascheva.

Binecuvântata Marie, cu toate greutățile din perioada ocupației, nu a trecut cu vederea niciodată mersul la Biserică și lucrarea duhovnicească, ajutând întotdeauna cu râvnă și devotament pe toți care aveau trebuință de ajutorul ei. Deși lucra zilnic nouă și chiar zece ore, cu toate acestea în fiecare zi se scula la ora trei, înainte de a se face ziuă, și mergea la Biserică, care era la o distanță de un ceas de mers pe jos. Odată, în timp ce mergea la Biserică, a oprit-o un soldat german. Și, deși era gata s-o aresteze, ea a ridicat mâna și și-a făcut semnul Cinstitei Cruci de trei ori, spunându-i în același timp că merge la Biserică. Când germanul a văzut-o că-și face semnul Crucii, nu numai că nu a arestat-o, dar nici măcar nu a împiedicat-o să meargă la destinația ei.

Altădată, tot în timpul ocupației germane, într-o seară, aproape de ora până la care se îngăduia circulația, duhovnicul ei și-a adus aminte și i-a spus că trebuia să aibă o întâlnire cu un cunoscut de-al său pentru o problemă serioasă, însă uitase și nu-l mai putea înștiința. Maria însă s-a arătat dispusă să meargă ea însăși la acel cunoscut ca să-l înștiințeze. I-a cerut numai să se roage pentru ea și s-o binecuvinteze. Pe drum germanii trăgeau cu mitralierele, însă nu a atins-o nici un glonț, iar ea simțea că nu calcă pe pământ și că două mâini o împing din spate, făcând-o să alerge fără să obosească. Și astfel a împlinit fulgerător ascultarea sa, având credință în binecuvântarea și rugăciunea duhovnicului ei. S-a întors la biserică în zece minute, făcând o distanță care cerea o jumătate de ceas. După aceasta, în același chip a ajuns și acasă.

Cea mai mare grijă o avea Maria întotdeauna pentru fratele ei, dar mai ales în anii războiului și ai ocupației germane. În perioada în care Gheorghie se afla la Atena, Maria îl sprijinea economic, lipsindu-se ea însăși chiar și de lucrurile cele mai necesare. Într-un Post Mare a ajuns să se hrănească numai cu pâine și apă. Avea și o datorie din cumpărarea unor medicamente și trebuia s-o achite până la acel Paște. A ajuns la Sâmbăta cea Mare, dar din pricina slăbiciunii ei, Maria se temea că nu va putea să urmărească toată slujba Învierii. Sărăcia ei era atât de mare, încât nu avea bani nici măcar să-și cumpere o lumânare de Paști. A mers la biserică și așezându-se într-un loc mai retras, se ruga Domnului cu metanierul, mâhnindu-se că pentru această zi mare nu are nici măcar lumânare să meargă să ia lumină, atunci când preotul avea să rostească: „Veniți de luați lumină”. Văzând-o mâhnită, o doamnă s-a apropiat de ea și a întrebat-o dacă dorește ceva. Atunci ea a rugat-o să-i cumpere o lumânare, pe care avea să i-o plătească de îndată ce va avea posibilitate.

În vremea în care preotul rostea Evanghelia Învierii, cuvintele pericopei evanghelice: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul ”[2] le-a auzit atât de tare, de parcă ar fi fost deschise toate radiourile din toată lumea, așa cum a povestit ea mai târziu. Din această vie trăire a cercetării Harului dumnezeiesc și-a pierdut simțirile, iar când și-a revenit, aceste cuvinte îi rămăseseră întipărite în suflet, împărtășindu-i simțământul unei plinătăți dumnezeiești. Aceste cuvinte le-a auzit pe toată durata slujbei de Înviere, în care timp a simțit că o dulceață nespusă și o mireasmă negrăită cuprindeau toată ființa ei. Îndată au dispărut foamea și epuizarea trupească. Stareța ne explica cu multă smerenie această stare duhovnicească pe care a trăit-o ca pe un dar al lui Dumnezeu, Care, în marea lipsă și sărăcie, îi îndulcește și-i mângâie pe oameni cu Harul Său.

În perioada anilor grei ai ocupației germane Maria, atunci când cobora în Atena să-l cerceteze pe fratele ei, s-a învrednicit de binecuvântarea de a cunoaște câțiva oameni virtuoși și duhovnicești. În una din aceste vizite a auzit despre un Stareț foarte nevoitor, înzestrat cu harisma mai-înainte-vederii, care locuia într-un loc pustiu numit Kaminia din împrejurimile Pireului. Într-o dimineață și-a făcut Cruce și a pornit, fără să mănânce ceva, pentru a-l afla, fără să cunoască adresa sau să aibă pe cineva care s-o conducă. După ce a mers toată ziua și aproape se înnoptase, a început să se neliniștească și a bătut în ușa unei căsuțe care sa afla înaintea ei ca să ceară ajutor. Și îndată i-a deschis cuviosul Stareț pe care-l căuta. Bătrânul i-a dat binețe, spunându-i că a așteptat-o toată ziua, apoi a chemat-o înăuntru. Cu părintească dragoste i-a dat să mănânce, a sfătuit-o și i-a descoperit multe despre viața ei. Apoi Maria, foarte mult folosindu-se, a luat binecuvântarea lui și a plecat cu multă bucurie.

Într-o altă parte a Atenei trăia o bătrână evlavioasă, care era originară din Asia Mică și se numea Nicoleta. Această bătrână avea o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, de la care, în anumite răstimpuri, se auzea un zgomot și atunci chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu dispărea. Maica Domnului ieșea din icoană în chip minunat ca o monahie, iar după un anumit interval de timp se întorcea. Și după ce se auzea iarăși acel zgomot, chipul Maicii Domnului apărea din nou pe icoană. Mulți oamenii ai Bisericii cereau icoana de la acea bătrână, însă ea nu voia s-o dea nimănui. Când Maria a aflat despre minunile pe care le săvârșea icoana cu credincioșii, a hotărât s-o viziteze pe bătrâna Nicoleta, ca să se închine icoanei și să ia binecuvântarea ei. Când i-a destăinuit bătrânei despre chemarea monahală, aceea a privit-o pătrunzător și i-a spus:

 –  Ție îți voi da icoana. Ia-o!

Atunci Maria i-a mulțumit și i-a făgăduit că o va pomeni mereu, iar după adormirea ei va face cele cuvenite pentru odihna sufletului ei.

Cu cât Maria creștea în vârstă și în virtuți, cu atât creștea înlăuntrul ei dragostea pentru Hristos. În sufletul ei  începuse să se cultive de ceva vreme dorința sfântă de a se învrednici să se închine la Sfintele Locuri, acolo unde a călcat Dumnezeu-Omul. Dar din pricina sărăciei ei și-a dat seama că era aproape imposibil să se înfăptuiască acest pelerinaj. Dar odată i s-a oferit prilejul să meargă la Ierusalim împreună cu trei femei cunoscute de-ale ei. Deoarece banii pe care îi avea îi trimisese la fratele ei, Gheorghie, și își plătise chiria pentru casă, a hotărât să se împrumute pentru a acoperi cheltuielile călătoriei. Dar în aceeași clipă, gândindu-se iarăși la greutățile financiare ale fratelui ei, a anulat călătoria și a înapoiat banii împrumutați. În perioada pelerinajului celor trei femei și în vreme ce Maria se afla acasă, a văzut în vedenie pe Îngerul ei, spunându-i: „Vino să mergem la Sfintele Locuri”. În timp ce se mira de aceasta, Îngerul a luat-o și, fără să-și dea seama cum, s-au aflat la Sfintele Locuri. Vedea că purta haine albe împodobite cu cruci roșii, iar pe Înger că o conduce pe rând la toate locurile de închinare.

A dus-o mai întâi la Nazaret, ca să se închine la Sfânta Biserică a Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aici Îngerul i-a spus: „Vino și vezi, soră, unde S-a întrupat Hristos”, și a cântat troparul Bunei-Vestiri. Apoi a dus-o la Betleem. Au coborât scările care duc la Peștera Nașterii și i-a spus: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos”, după care a cântat troparul: „Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru…”. Apoi a urmat Sfânta Golgotă, unde i-a spus „Vino, soră, și vezi unde S-a răstignit Hristos”, și Îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii…”. După aceasta a dus-o la Sfântul Mormânt, unde i-a spus: „Vino, soră, și vezi unde a înviat Hristos”. Aici a cântat: „Hristos a înviat din morți…”. Deplasarea de la un loc de închinăciune la altul se făcea foarte repede, ca și cum nu ar fi existat distanță. Toate cele văzute de Maria au impresionat-o foarte mult. În timpul pelerinajului ei la Sfintele Locuri, acele femei au văzut-o că merge înaintea lor, iar după ce s-au întors în Volos și s-au întâlnit cu ea, au mustrat-o pentru că le-a ascuns faptul că, în cele din urmă, a mers și ea la Ierusalim. Pronia dumnezeiască văzând râvna ei fierbinte și dorința sfântă pentru a se închina la Sfintele Locuri, dar și inima ei cea plină de jertfire de sine și de milostivire, a dus-o acolo într-un chip duhovnicesc.

Atunci când, după mai mulți ani, în 1971, a vizitat Sfintele Locuri, acum ca egumenă, împreună cu surorile mănăstirii, își aducea aminte de toate amănunțit. Cu toate că era primul ei pelerinaj acolo, știa cum să se deplaseze la fiecare Loc de închinare și mergea cu atâta ușurință și familiaritate peste tot, încât pricinuia nespusă mirare surorilor. În acest pelerinaj a dorit, din marea sa dragoste pentru Hristos, să-și lase sufletul ei la Sfântul Mormânt și sângele ei la Sfânta Golgotă. Și aceasta pentru că voia să ofere ceva de o deosebită valoare, ca jertfă adusă lui Dumnezeu. În perioada pelerinajului la Locurile călcate de Dumnezeu, Stareța Macrina a suferit un grav edem pulmonar și avea mereu hemoptizie. Medicul care a consultat-o a diagnosticat ca fiind foarte gravă situația ei, el însuși neputând face nimic, ci numai Dumnezeu putea s-o vindece, săvârșind o minune. Ea însă avea înlăuntrul ei nădejdea și înștiințarea că nu va muri, simțind puternic Harul lui Dumnezeu. În cele din urmă s-a izbăvit, iar sfânta ei dorință de a cinsti Preacuratele Patimi ale Domnului cu smerita ei jertfă a fost înfăptuită. La toate acele Locuri de închinare simțea o astfel de prefacere dumnezeiască, ca și cum s-ar fi închinat la preacuratele răni ale lui Hristos și la Preasfântul Său Sânge. Datorită marii ei evlavii și credințe, Stareța, însoțită de surorile Mănăstirii, s-a învrednicit să viziteze de patru ori Ierusalimul, până în anul 1980.

[1] Din Icosul 10 al Acatistului Bunei-Vestiri al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

[2] Ioan 1, 1.