Mărturia convertirii unui fost deținut - Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu

Pâinea și minunea

  • 12/09/2017

Aşa cum am menţionat mai sus, mă trezeam foarte de dimineaţă, înaintea celorlalţi. La un moment dat, uşa grea de metal se deschidea şi ne atârnau de grilaj două punguţe, în ele se afla pâinea pe ziua respectivă, una neagră şi amară, una albă şi jumătatea mea de ou. Luam pâinea şi o aşezam pe masa ce se afla în mijlocul camerei. Îmi tăiam apoi porţia din pâinea neagră. Aceasta se repeta în fiecare zi. Voi relata acum două întâmplări legate de pâine.

Într-o zi, luând pâinea neagră să o porţionez, deodată mi-a căzut pe masă o punguţă care avea în ea un praf ambalat în staniol. Mi-am dat seama că e ceva ilegal şi am ascuns-o. Când s-au trezit ceilalţi deţinuţi, i-am spus despre aceasta suedezului, iar el – „falsificatorului”. Vedeţi, în închisori există mereu cineva care are rolul de şef. „Falsificatorul” a luat-o, a cercetat-o atent şi a găsit pe spatele ambalajului un număr. A mobilizat de îndată toată celula: cineva s-a aşezat la uşă, doi – în faţa mesei, iar „falsificatorul” a legat punguţa cu o aţă şi a coborât-o la etajul cel mai de jos. Am bătut apoi în podea pentru ca ei să-şi dea seama că au ceva prin „poştă”. Acesta era felul de comunicare între celule la toate etajele şi pe toate aripile clădirii. După această întâmplare, am stat toată ziua sub pături şi m-am rugat…

A doua întâmplare legată de pâine: într-una din cărţile pe care mi le trimiseseră părinţii scria că monahii postesc lunea, miercurea şi vinerea. Atunci l-am întrebat pe Gheronda:

– Acum, că trăiesc şi eu ca un monah, să postesc şi eu lunea? Pe atunci posteam doar miercurea şi vinerea, precum mă învăţase Stareţul.

– Copilul meu, crezi că posteşti cum trebuie miercurea şi vinerea?

– Desigur, Părinte, i-am spus.

– Nu, copilul meu. Uite, mănânci cu ulei; nu aşa se posteşte!

– O, Gheronda, dacă aş fi avut ulei, mi-aş fi pus într-adevăr în mâncare, dar aşa, de unde să fac rost de ulei aici?

– Mănânci!, mi-a spus Gheronda râzând.

Mă străduiam să înţeleg, crezând că vorbea iarăşi în pilde. Dar nu era o pildă, cum s-a vădit din marea minune ce a urmat. A doua zi era chiar miercuri. De dimineaţă, precum mă obişnuisem, săculeţul cu pâine era agăţat pe uşa de grilaj. Am împărţit-o şi am luat margarina din frigiderul finlandezului. Cei care aveau bani şi erau de mai mult de un an în detenţie aveau frigiderul şi televizorul lor. Finlandezul, pentru că îi dădeam în fiecare zi jumătatea mea de ou, îmi îngăduia să pun câte ceva de mâncare în micul lui frigider. Aşadar, deschid cutia de margarină, ca să o întind pe pâinea neagră, şi ce văd? Înăuntru, tot conţinutul era lichid, era ulei! M-am aşezat în pat, m-am acoperit şi am început să plâng, să plâng şi să cuget: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că mi-ai dat să înţeleg că, de fapt, eu mănânc cu ulei miercurea şi vinerea!”. Stareţul, foarte bucuros, mi-a spus:

– Ţi-am spus că mănânci cu ulei?

– Şi acum, ce să fac?, am întrebat eu nedumerit.

– Să te osteneşti în continuare cu postul miercurea şi vinerea şi să laşi postul de lunea pentru monahi. Să înveţi din cărţile sfinte care sunt zilele în care se dă dezlegare, şi atunci vei posti cum trebuie.

Cu adevărat, iubiţii mei, au trecut atâtia ani de atunci, dar şi astăzi mai ţin cele ce prin minune le-am învătat de la Gheronda. Unele cuvinte şi fraze, pe care astăzi le folosesc, nu le ştiam pe atunci, în special cele care privesc lucrurile duhovniceşti. Dacă atunci aş fi ştiut, l-aş fi întrebat despre foarte multe subiecte duhovniceşti pe Gheronda. Discuţiile noastre zilnice erau despre Evanghelie, căci tot ceea ce ni se întâmplă putem explica cu ajutorul ei. Din acest motiv, Stareţul m-a îndemnat să citesc zilnic o pericopă din Evanghelie, iar eu făceam aceasta cu o bucurie copilărească, cu entuziasm, căci simţeam că m-am născut din nou, că eram un copilaş! I-am cerut să studiez două pericope şi mi-a dat binecuvântare.

Deşi au trecut atâţia ani de atunci, mă învrednicesc şi astăzi să studiez două pericope din Evanghelie în fiecare zi. Toate câte mi se întâmplau, întoarcerea mea la Hristos, fără vreo strădanie din partea cuiva de a mă converti, şi ajutorul primit prin mijlocirea duhovnicească a Stareţului Paisie şi a harului lui Dumnezeu, m-au făcut să mă simt cu totul un alt om! Puteam telefona alor mei o dată pe săptămână şi întotdeauna încercam să le transmit şi lor această sfântă bucurie de care mă învrednicisem. I-am cerut soţiei să nu mai gătească cu carne miercurea şi vinerea. Vorbind cu mama, i-am spus despre Stareţul Paisie, însă ea m-a atenţionat să mă feresc de cel rău. Nu prea mă înţelegea, mă făcuse să mă îndoiesc şi începusem să îl „verific” pe Gheronda, aşa cum am spus.

Şi în aceste închisori existau unele locuri în care se putea ieşi la aer, dar, în două luni cât am stat acolo, de foarte puţine ori am văzut ieşind pe cineva. Şi se pare că aveau un motiv bine întemeiat. Exact în faţa acestor „cuşti pentru plimbare” se afla o clădire metalică cu cinci etaje, cu un acoperiş deprimant, de culoare neagră, la care numai dacă priveai, ai fi putut ceda nervos, în plus, urletele şi plânsetele care veneau dintr-acolo te făceau să izbucneşti în lacrimi, căci erau ale unor copii! Copii, care trebuie să fi fost de zece sau de paisprezece ani, şi care ne strigau, aruncându-ne nişte sfori pe care erau agăţate bucăţele de pâine, ca să servească drept contragreutate pentru ce ne cereau: dulciuri, ciocolată şi altele. Această clădire de unde se auzeau strigăte de copii nu se va şterge niciodată din amintirea mea!

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și starețul meu – Editura Egumenița 2016