Papismul ieri şi azi (Ι)

Naşterea papismului

În decursul primului mileniu al existen­ţei sale, Biserica şi-a păstrat unitatea în Răsărit şi în Apus cu toate agitaţiile stârnite în diferite vremuri de ereziile, schismele şi feluritele ne­înţelegeri. Ru­perea Creştinătăţii apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, aşa cum s-a definitivat ea în 1054, a constituit sfârşitul tragic al unor îndelungi procese de alterare petrecute în spaţiul Europei Apusene şi desfăşurate pe trei planuri strâns legate între ele: teologic, bisericesc şi poli­tic.

A. În plan teologic

Germenii diferenţierii teologice a Apusului se află în scrie­rile fericitului Augustin (354-430), epis­co­pul Ipponiei din Nor­dul Africii. Fericitul Augustin nu era un cunoscător al limbii greceşti şi al Părinţilor greci, pe care s-a sprijinit teolo­gia primelor Sinoade Ecumenice (Sfân­tul Atanasie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Te­ologul, Sfântul Grigorie de Nyssa ş.a.). Influenţat de neoplato­nism şi de principiile Drep­tului roman, el a formulat în operele sale teologice unele puncte de vedere străine de trăirea Bisericii creştine din primele veacuri, cum ar fi, de pildă, identifica­rea fiinţei cu energiile în Dumnezeu, purcede­rea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque) ş.a.

B. În plan bisericesc

Biserica primară îl accepta, în mod onorific, pe episcopul Romei ca primul în ordine faţă de ceilalţi episcopi, întrucât oraşul pe care-l păstorea era capitala Imperiului Roman. Însă în cadrul institu­ţiei sinodale, papa nu a în­cetat să fie egal cu toţi ceilalţi episcopi (primus inter pares = primul între egali). Mai târziu, după ce capitala impe­riului s-a mutat în Răsărit, Sinodul al IV-lea Ecumenic (451) a re­cunoscut tronului episcopal al Constantinopolului „privilegiul de cinste” egal cu cel al Romei.

Însă duhul expansionist şi centralizator al Vechii Rome i-a influenţat pe mulţi papi, care nu au întârziat să socotească primatul de cinste drept primat de putere şi stăpâ­nire, intervenind sub as­pect pastoral în alte Biserici Lo­cale şi pretinzând hegemonia peste toată Biserica. To­tuşi, în primele veacuri, aceste ambiţii de stăpânire ale papilor constituiau abateri incidentale şi exprimau de obicei nişte slăbiciuni personale.

C. În plan politic

De la sfârşitul secolului al IV-lea, până în secolul al VI-lea, diferite rase germane care duceau o viaţă primitivă (francii, goţii, longobar­zii, vandalii ş.a.) inundă şi cuceresc eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, lu­ând în robie popula­ţiile băştinaşe şi schimbând radical situaţia social-culturală din zonă.

Coloniştii barbari – între care rolul principal l‑au ju­cat fran­cii –, în încercarea lor de a se civiliza, îmbrăţi­şează Creştinis­mul, însă îl amestecă cu ele­mente idola­tre. Cu acest fel de creş­tinism proble­matic ei intră şi în cler, luând treptat locul ie­rarhilor romani la conducerea bisericească. Aceşti episcopi franci duc o viaţă asemănătoare „nobililor” din lumea epocii lor (conţii, ducii ş.a.): exercită stăpânirea seculară, participă la expediţii militare, poartă uniforme militare etc. Iată cum descrie Sfântul Bonifaciu, în Epistola sa către papa Zaharia, din anul 741, situ­aţia bisericească din Galia Romană, care ajunsese pe mâna episcopilor franci: „Credinţa este călcată în picioare. Timp de optzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat în sinod şi nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune epis­copale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care parti­cipă la incursiuni militare îmbrăcaţi cu echipament mili­tar com­plet, junghiind cu mâinile lor fără deosebire creştini şi ido­latri”[1].

În faţa acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat inva­zia bar­bară, episcopul Romei stă, de regulă, la înălţimea misiunii sale duhovniceşti şi îşi asumă rolul de condu­cător al neamului pentru apărarea romanilor înrobiţi. Unii papi, pentru a-şi întări propriul tron, au urmat o tactică lumească. Îşi scot în evidenţă cu em­fază autoritatea bisericească, prezintă tendinţe de suprema­ţie şi îşi asumă stăpâniri de ordin politic. De pildă, în anul 754, papa Ştefan al II-lea acceptă autonomia politică a Bisericii Romei pe care i-o oferă regele francilor, Pepin cel Scurt. În acest fel se întemeiază pri­mul stat papal. Mai târziu, Nicolae al II-lea (858-867), primul papă roman francofil, concen­trează în persoana sa stă­pânirea bisericească şi poli­tică supremă. „Nicolae se consideră pe sine împăra­tul întregii lumi”, mărturiseau contemporanii lui.

În secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), uneşte cu puterea armelor aproape toate po­poarele Euro­pei apusene şi se ambiţio­nează să formeze un nou imperiu, revendicând numele şi strălucirea Imperiului Roman de Răsă­rit. Pentru împlinirea acestui scop organizează sistema­tic cioc­nirea Apusului cu Răsă­ritul printr-o strate­gie care cuprinde următoarele două laturi:

1) Respingerea Ortodoxiei şi crearea unui creşti­nism diferit, care va accentua particularitatea cul­tu­rală a noului imperiu. Acest creştinism franc, pe care îl proiectează consilierii lui Carol cel Mare, se bazează pe formulările teologice ale fericitului Au­gustin şi se exprimă prin noi chipuri şi forme ale practicii bise­riceşti: botezul prin stropire, celibatul obligatoriu al clericilor, lipsirea mire­nilor de împărtăşirea din Potir, bărbieritul cleri­ci­lor ş. a. În anul 794, în cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci condamnă în Conciliul de la Frankfurt hotărâ­rile Sinodu­lui al VII-lea Ecumenic (787) pentru închi­narea acor­dată icoanelor, iar în anul 809 (Conciliul de la Aachen) ada­ugă Filioque la Sfântul Sim­bol al Credinţei. Aceste două evenimente constituie prima etapă a schismei dintre cuceritorii franci şi orto­docşii romani.

2) O politica antielenă, deoarece elenismul consti­tuia trupul istoric al Ortodoxiei şi un element constitutiv al Imperiului Roman. Dezavan­tajaţi cultural, francii în­cep să denigreze cul­tura elenă ca fiind o cultură a înşe­lăciunii şi îi numesc pe eleni, greci, dând acestui vechi nume al lor un conţinutul batjocoritor («grec» devenea sinonim cu «eretic», «es­croc»).

Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se luptă să rămână credincioasă tradiţiei creştine primare şi continuităţii elene, păstrând comuniunea bisericească cu toate Patriarhiile din Răsărit. Astfel, de pildă, în anul 816, papa Leon al III-lea a refuzat adaosul Filioque şi, ca să păstreze Simbolul Credinţei neatins de falsificările introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui să fie gravat pe două plăci de argint, care au fost puse pe pere­ţii Bisericii Sfântului Petru cu inscripţia: „Pe aces­tea, eu, Leon, le-am aşezat din dragoste şi spre păzirea Credinţei Ortodoxe”. Mai târziu, repre­zen­tanţii papei Ioan al VIII-lea au parti­cipat la Sinodul din anii 879-880 de la Constantinopol, care este pentru Ortodoxie al VIII-lea Sinod Ecumenic, şi la care, sub preşedinţia Sfântului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile franci­lor despre icoane şi despre Filioque.

În secolul al X-lea francii intensifică lupta îm­potriva romanilor ortodocşi din Apus, având ca scop să pună stăpânire pe tro­nul papal. În cele din urmă, în 1009, ei ocupă Patriarhia Orto­doxă a Romei şi-l urcă pe tron pe papa franc Sergiu al IV-lea, care ada­ugă la Simbolul Credinţei termenul eretic Filioque. Patriarhiile Or­todoxe din Răsă­rit răspund prin şter­gerea numelui acestuia din Dipti­cele Bisericii Ortodoxe, fapt în urma căruia Schisma devine o reali­tate.

La 16 iulie 1054, cardi­nalul Humbert, în fruntea unei reprezentanţe pa­pale, a aşezat pe Sfânta Masă a Bi­sericii Sfânta Sofia din Constantinopol actul de afurisire a Creşti­nătăţii răsăritene. Prin această faptă, Creştinătatea francă definitiva separarea de Bise­rica Ortodoxă. Acesta nu a fost începutul, ci confirmarea unei schisme care fu­sese bine plănuită cu 260 de ani mai înainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care „nu s-a făcut între romeii (romanii) apuseni şi cei răsăriteni, cum cred mulţi, ci între franci şi romani” (Pr. Prof. Ioannis Romanidis).

Calea pe care a evoluat papismul

Din momentul în care întâiul tron patriarhal, cel al Romei, s-a rupt de Trupul lui Hristos, a fost lipsit de dumnezeies­cul Har, acest fapt având drept conse­cinţă descompunerea lui treptată. Sfân­tul Nectarie al Pentapolei consemnează în acest sens: „Biserica Apu­seană şi-a pierdut libertatea duhovnicească, şi-a pierdut po­doaba, s-a zgu­duit din temelii, s-a lipsit de bogăţia Ha­rului Sfântului Duh, de prezenţa lui Hristos. În cele din urmă a ajuns un trup mut, fără duh şi suflet”. De aceea, în secolele urmă­toare ea alunecă pe po­vârnişul înstrăinării, fără nici o nădejde de întoarcere, conducându-l pe omul Apusului la deznă­dejde, la vid existenţial şi la impas.

La numai câţiva ani după Schismă, în 1075, papa Grigorie al VII-lea scoate în evidenţă – în renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretenţiile scaunului papal de stăpânire abso­lută a lumii:

„Biserica Romană a fost întemeiată de Însuşi Dumnezeu. Papa este stăpânul absolut al Bisericii Universale. Rânduieşte şi cateriseşte episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecu­me­nic. Reprezentaţii lui sunt mai presus decât episcopii. Numai el foloseşte însemne împărăteşti. Principii sunt datori să-i sărute picioarele. El are dreptul să-i destituie pe împăraţi. Nici o carte nu este valabilă fără aproba­rea lui. Hotărârile lui nu pot fi anu­late de nimeni; numai el poate anula hotărâ­rile tuturor celor­lalţi. Papa nu poate fi judecat de nimeni. Sfinţe­nia lui este asi­gurată datorită virtu­ţilor Sfântului Petru. Bi­serica Romană nu greşeşte niciodată şi nici nu se pune problema să greşească vreo­dată”[2].

Cu aceste poziţii ale papei Grigorie al VII-lea încep luptele aprige ale „Bisericii” Romei pentru impunerea ei re­ligioasă, politică şi socială asupra popoarelor Occi­dentului (cearta pentru în­vestitură), care durează aproape 200 de ani. În cele din urmă, papa concentrează în mâinile sale toată stăpânirea – spirituală, politică, legisla­tivă, judecătorească. Este prima apariţie a totalitaris­mului în Europa.

În anul 1095 papa Urban al II-lea, prin lozinca „Aceasta este voia lui Dumnezeu”, a ridicat întreaga Creştinătate apuseană la un „război sfânt” împotriva musulmanilor care ocupa­seră Locurile Sfin­te. Este vorba despre Cruci­ade, pe care Răsă­ritul le-a trăit ca pe un coşmar, asemenea incursiuni­lor barbare (A se vedea în continu­are, în capitolul: Crime ale papis­mului).

În secolele al XII-lea şi al XIII-lea „Biserica” Latină[3] înteme­iază în mănăstirile marilor oraşe şcoli speciale unde se preda teologia scolastică. Teologii scolastici trec cu vederea credinţa de sus revelată şi trăită a Bisericii, se sprijină pe filo­zofia aristote­lică şi încearcă să cerceteze tainele lui Dumnezeu cu logica şi cugetarea omenească. Iar aceasta are drept rezultat apariţia cre­dinţei într-un dumnezeu denaturat, închipuit, de care omul Oc­ciden­tului este chemat să se apropie prin capa­cităţile sale in­telectuale. Drept urmare, credinţa creştină cade dintr-o legătură vie de trăire cu Dumnezeu într-un prin­cipiu metafizic abstract, pe care „Biserica”-stat se anga­jează să-l îmbrace cu auto­ritatea ei şi să-l protejeze sau chiar să-l impună cu puterea ei. În cele din urmă, prin scolasticism, Occidentul se depărtează pentru totdeauna de autenticitatea vieţii bisericeşti, iar în cultura lui ajung să do­mine intelectualismul, raţionalismul şi individu­a­lismul. S-a spus foarte nimerit că „Creştinismul apusean nu este Biserica lui Dumnezeu–Cuvântul, ci religia cuvântului raţi­onalist” (Pr. Mihail Kardamakis).

În secolul al XIII-lea se formulează de către teologii scolas­tici principiul potrivit căruia condu­cerea biseri­cească este infai­libilă. În aceeaşi epocă (1233), papa Grigorie al IX-lea întemeiază in­stituţia Sfintei Inchiziţii, având misiunea persecutării şi neutra­lizării or­ganizate a tuturor celor care pun la îndoială autoritatea papală. Un mecanism ce răspândeşte frică şi groază se întinde treptat în toată Eu­ropa. Totodată, stăpânirea clerului se întăreşte, în timp ce poporul este dat la o parte, afundându-se în neştiinţă (clerica­lism).

Secularizarea profundă a „Bisericii” Apusene a zdruncinat credinţa a nenumărate mii de creştini şi a dat naştere unor valuri de împotriviri. Comerţul papei cu indul­genţe a dat prilejul ca, în 1517, să erupă ca un vulcan mişcările care cereau schim­barea. Monahul Martin Luther s-a pus în fruntea unei mişcări numeroase, care s-a desprins de „Biserica” pa­pală – cunoscuta Reformă. Cei care s-au rupt au fost numiţi protestanţi. Curând s-au format şi alte grupări pro­testante asemănătoare. Între papistaşi şi protestanţi a luat naştere o ură de neîmpăcat care a dus la ci­ocniri, războaie şi crime. În Franţa, în înfricoşătoarea Noapte a Sfântului Vartolomeu (23 spre 24 august 1572), papistaşii au măcelărit mii de protestanţi. Apogeul războaie­lor religi­oase a fost Războiul de 30 de ani (1618 – 1648), care a zguduit întreaga Europă Apuseană.

În decursul veacurilor, popoarele Europei au trăit sub masca papismului un creştinism care nu eliberează fiinţa umană, ci o asupreşte şi mai mult. De aceea, ele au ajuns foarte curând la agnosticism şi ateism. Mai întâi Renaşterea, (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) şi mai târziu Iluminismul (seco­lul al XVIII-lea) îl resping pe „dumnezeul” francilor, însă păs­trează orientarea antro­pocentristă a papis­mului şi proclamă auto-în­dumne­zei­rea omului. În secolul al XIX-lea se aude lim­pede de la Nietzsche şi de la urmaşii lui declararea morţii lui Dumnezeu: „Dumnezeu a murit, credinţa în Dumnezeul creştin nu mai este credibilă…”. Mulţi au sesizat foarte co­rect că toate siste­mele ateiste contemporane ale Occi­dentului – filozofice, soci­ale, politice – sunt roadele metafizicii scolastice şi ale totalitaris­mului papal.

În ultimele două secole, Roma, în loc să înveţe din greşelile trecutului, îşi înăspreşte poziţia.

Conciliul Vatican I (1870) impune ca dogmă de cre­dinţă invi­olabilă primatul de stăpânire şi infaili­bilitatea papei. Este vorba despre căderea defini­tivă a „Bisericii” Apusene. Hristos, singu­rul Cap infailibil al Bisericii, este izgonit de pe pământ, iar locul Lui îl ocupă pontiful idolatrizat al Romei! La protestul unui cardinal împo­triva introducerii acestei dogme neconforme cu tradiţia, papa Pius al IX-lea îi răspunde cu proverbialul său cu­vânt: „Tradiţia sunt eu!”. Dintre latinii care nu sunt de acord cu dogmatizarea absolutismului papal, o parte în­sem­nată se des­prinde şi formează „Biserica Veche Cato­lică”.

Conciliul Vatican II (1962 – 1965) cu toate că anunţă reînnoire, păstrează infailibilitatea papei şi o extinde asupra tuturor hotărârilor acestuia. În acelaşi timp, acelaşi Conciliu îi cheamă pe toţi creştinii de orice confesiune la o unitate pancreştină, dar cu centrul la Roma şi având drept con­ducător pe papa (ecumenism papocentric).

1.    La sfârşitul secolului al XX-lea, în sânurile „Biseri­cii” pa­pale izbucneşte o nemaivăzută criză dezintegratoare. „Aştep­tam ca după Conciliu (II Vatican) să răsară o zi însorită pentru Biserică, declara papa Paul al VI-lea, dar ne-am trezit în cea mai rea furtună”.[4]

Unii teologi papistaşi renumiţi îşi exprimă deschis opozi­ţia faţă de infailibilitatea papală. Mii de clerici, printre care şi oameni de bază ai Vaticanului, renunţă la preoţie, iar mulţi dintre ei şi la credinţă. Numărul celor cu vocaţie pentru viaţa monahală şi preo­ţească cunosc o înfricoşătoare scă­dere. Numai în Belgia, între anii 1995 – 2007, nu a fost hi­rotonit nici măcar un preot[5]. În facultăţile lor de teologie, chiar şi în mănăstirile papistaşe, introduc me­ditaţia transcendentală şi psihanaliza pentru a depăşi impasu­rile existenţiale pe care le creează rigorismul şi celibatul obli­gatoriu.

La rândul ei, turma credincioşilor papistaşi este condusă cu paşi repezi spre pierderea identităţii religioase şi cunoaşte o grozavă criză morală. Biseri­cile papistaşe care se închid sau sunt puse în vânzare, islamul şi religiile ori­entale care câştigă teren, credinţele oculte şi satanismul, care îşi sporesc numărul de adepţi şi multe altele dau mărturie des­pre poziţia dificilă a „Bi­sericii” Latine. În ultimele decenii se în­mul­ţeşte numărul apusenilor care caută autenticitatea vieţii creştine în Or­todoxie. Interesul pentru Teologia patristică, pentru viaţa liturgică ortodoxă, pentru monahismul răsăritean, dar şi reveni­rile la Biserica Ortodoxă sunt realităţi cu semnificaţie. Cu toate aces­tea, mecanismele absolutiste închistate ale Vaticanu­lui nu se văd dis­puse să-şi lepede trecutul.

În 2005 profesorul filo-ortodox Joseph Ratzinger a urcat pe tronul Romei ca papa Benedict al XVI-lea, dând noi aripi nădejdilor tuturor celor care aşteptau înnoirea „Bisericii” Apusene. Curând, însă, acţiunile şi declaraţiile şocante ale noului papă au arătat ruperea de propriile-i convingeri de mai înainte şi neputinţa sa de a înţelege ce­rinţele vremurilor. Din păcate, fiecare papă este obli­gat să urmeze calea „infailibilă” a înaintaşilor lui şi să se confor­meze pretenţiilor preaputernicei Curii Papale[6], care deţine la rândul ei şi îşi impune propria „infailibili­tate”.

Traducere din limba greacă de Ieromonahul Ştefan Nuţescu, după originalul: Ὁ Παπισμός χθές καί σήμερα, Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attiki, 2009