Erezii contemporane

Teoria evoluționista este un rod al imaginației (I)

  • 13/09/2016

Introducere

„Cândva am crezut total în evolutie”, avea să-si amintească mai târziu Părintele Serafim. „Credeam nu fiindcă mă gândisem foarte mult la această problemă, ci doar fiindcă  toată lumea crede în ea, căci este un fapt, si cum să tăgăduiesti faptele ?  încă îmi mai amintesc cum profesorul meu de zoologie din anul întâi divaga asupra măretelor idei ale omului: pentru el, cea mai măreată idee pe care omul o născocise vreodată era ideea de evolutie; o idee mult mai măreată, credea el, decât ideea de Dumnezeu.”

Pe scurt, triumful darwinismului implica moartea lui Dumnezeu, pregătind înlocuirea religiei biblice cu o nouă credintă întemeiată pe naturalismul evolutionist. Noua credintă urma să devină temei nu doar al stiintei, ci si al guvernării, legii si moralei. Urma să fie filosofia religioasă oficială a modemitătii.

Câtiva dintre cei mai străluciti savanti ai lumii – de la Richard Owen si Louis Agassiz în anii 1860, până la Richard Goldschmidt si Otto Schindewolf în anii 1940 – au arătat comunitătii stiintifice stânjenitoarele dificultăti ale teoriei proclamate la Centenarul Darwin, dar acesti savanti fuseseră ridiculizati iar obiectiile lor, cu totul întemeiate, fuseseră respinse cu promptitudine. Pe lângă aceste critici cu glas tare, a existat si un grup tăcut de savanti ce dezaprobau teoria evolutionistă, dar se temeau să atace conceptia dominantă despre lume. Existenta grupului a fost confirmată chiar la Centenarul Darwin de către paleontologul Everett Claire Olson de la Universitatea din Califomia, care spunea: „Este greu de apreciat mărimea si alcătuirea acestei fractiuni tăcute, dar nu e nici o îndoială că număml lor nu este de neglijat”.

Fie că fuseseră redusi la tăcere sau au ales să rămână tăcuti, numerosii savanti ce au pus la îndoială darwinismul nu au fost auziti de poporul american. Prin urmare, când Părintele Serafim a început să studieze stiintele naturale în liceu si în facultate, la începutul anilor cincizeci, i s-a spus că evolutia întregii vieti dintr-o supă primordială era o realitate incontestabilă si de neatacat, la fel de sigură (după cuvintele lui Julian Huxley) ca si faptul că pământul se roteste în jurul soarelui.

Părintele Serafim a absolvit Pomona College în 1956, continuând studierea vechii limbi si filosofii chineze la Academia de Studii Asiatice din San Francisco iar mai târziu la Berkeley University din California. Pe când se afla la Academie, a descoperit scrierile metafizicianului francez din secolul douăzeci, Rene Guenon, un traditionalist ce căuta răspunsuri la întrebările ultime în formele vechi, ortodoxe ale religiilor lumii. Guenon a limpezit si a preschimbat perspectiva intelectuală a Părintelui Serafim. Mai târziu el scria: „Guenon a fost cel care m-a învătat să caut si să iubesc adevărul mai presus de toate, si să nu mă multumesc cu nimic altceva.”

Educatia Părintelui Serafim îl învătase să vadă toate lucrurile în termenii progresului istoric, conform conceptiei evolutioniste a epocii modeme. După descoperirea lui Guenon, a început a vedea lucrurile în termenii decadentei istorice.

In primii ani de după convertirea sa, Părintele Serafim a făcut o cercetare minutioasă a istoriei filosofice a civilizatiei apusene, spre a întelege pe deplin cauzele din trecut, starea prezentă si dezvoltarea viitoare a apostaziei apusene de la „Vechea Ordine” a civilizatiei crestine traditionale. Din acest studiu trebuia să iasă al său „magnum opus” filosofic, intitulat împărătia omului si împărătia lui Dumnezeu.

In capitolul patru al lucrării pe care si-o propusese, Părintele Serafim avea să discute noua fizică propusă la sfârsitul Renasterii de către rationalistii Bacon si Descartes, care priveau universul ca pe un sistem închis, tintind să descopere cauzele prime si naturale (adică nedumnezeiesti) ale tuturor fenomenelor fizice.[Pentru o discutie bine documentată asupra rădăcinilor istorice ale naturalismului vezi Michael Denton, Evolittion: A Theory in Crisis, Adler & Adler, Bethesda, Maryland, 1986, pp. 71 -73.] în acelasi capitol urma să descrie filosofia modernă a progresului, ce s-a ivit la sfârsitul Iluminismului, înlocuind conceptia despre o lume stabilă ce caracterizase mare parte din gândirea Luminilor. Aceste două angajamente filosofice a priori – fată de naturalism si fată de progres au alcătuit stratul germinator din care a iesit teoria evolutiei, propusă întâi de bunicul lui Darwin, Erasmus, în 1794. Cum observa mai târziu Părintele Serafim, „Această teorie s-a dezvoltat în paralel cu mersul filosofiei moderne începând de la Descartes, cu mult înainte de a fi existat vreo .<<dovadă stiintifică>> a ei.”

Pe când lucra la “Impărătia omului si împărătia lui Dumnezeu”, Părintele Serafim identificase credinta omului modern cu o formă secularizată de hiliasm: credinta în inevitabilitatea progresului si în perfectibilitatea lumii acesteia căzute. Prin credinta sa în dezvoltarea treptată de la inferior la superior, evolutionismul era strâns legat de hiliasm; sau, cum spune Părintele Serafim, era „o consecintă aproape inevitabilă a acestuia”.

Impreună cu hiliasmul, evolutia era ceea ce Părintele Serafim numea „o fortă primordială adânc înrădăcinată, ce pare să pună stăpânire pe oameni cu totul în afara atitudinii si judecătii lor constiente. (Si este cât se poate de firesc să fie asa: ea a fost semănată în fiecare dintre noi încă din leagăn, si deci e foarte greu a o evidentia si a o privi rational.)” Ca ecou la cuvintele lui Julian Huxley, care la Centenarul Darwin numise evolutia un „model de gândire”, Părintele Serafim spunea că ea era „un model de gândire potrivnic ortodoxiei, nu doar o oarecare altă idee”. Si acest model de gândire, observa el, urma un parcurs ce era „chiar opusul învătăturii crestine”:

„Filosofia evolutionistă a .<<ridicării din animale>> pare desigur de ne împăcat cu conceptia crestină a .<<căderii din Rai>>, si întreaga noastră con ceptie asupra istoriei va fi negresit determinată de felul în care credem !”

Tocmai modelul de gândire hiliasto-evolutionist a fost acela care a produs miscări politico-religioase precum socialismul international (globalismul) si ecumenismul. Toate aceste miscări împărtăsesc acelasi tel hiliast: o „nouă ordine” viitoare unde toate rânduielile anterioare, privite ca având legătură cu o anumită treaptă a procesului, vor fi în întregime schimbate. La fel cum în ideea evolutiei biologice orice deosebiri între organisme sunt estompate – întrucât organismele se transformă din unul în altul în perioade de milioane de ani – tot asa toate deosebirile între natiuni si religii se estompează în „noua ordine mondială” a hiliasmului.

După cum am văzut, în prima jumătate a secolului douăzeci savantii se fereau să pună la îndoială modelul evolutionist. Testau orice altă ipoteză, în afară de aceasta – căci pe ea se sprijineau toate celelalte, întreaga clasificare a notiunilor lor. Cei câtiva savanti – printre care unii foarte însemnati – ce îndrăzneau să submineze această dogmă erau socotiti „eretici” si pusi pe lista neagră.

Dupa anii cincizeci situatia a început a se schimba. Unul câte unul, „opozantii tăcuti” pomeniti la Centenarul Darwin începură să iasă la iveală. Savanti reputati începură să ridice serioase îndoieli asupra evolutiei, si erau de-acum prea multi pentru a mai fi redusi la tăcere. Progresele „stiintelor grele”, ale geneticii moleculare, embriologiei etc., puneau mari dificultăti savantilor în a împăca datele lor cu modelul neodarwinist. Au apărut cărti stiintifice ce criticau teoria lui Darwin, printre care Implications of Evolution (Implicatiile evolutiei) (1961) de G. A. Kerkut, profesor de fiziologie si biochimie la Universitatea Southampton, Anglia, si L’Evolution du vivant (Evolutia organismelor vii) (1973) de Pierre P. Grasse, unul dintre cei mai mari biologi în viată, fost presedinte al Academiei Franceze de Stiinte. Dr. Grasse îsi încheia cartea cu acest nimicitor rechizitoriu al evolutiei darwiniste:

„Prin uzul si abuzul unor postulate ascunse, al unor îndrăznete si ade sea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o pseudo-stiintă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei, făcând să rătăcească numerosi biochimisti si biologi, ce cred în mod sincer că acuratetea conceptelor fundamentale a fost demonstrată, ceea ce este departe de realitate.”[Am citat după traducerea engleză a cărtii lui Pierre P. Grasse, Evolution of Living Organisms, Academic Press, New York, 1977, p. 202.]

In ciuda unor astfel de afirmatii ale unor savanti de primă mărime, dezbaterea asupra teoriei evolutioniste ca o pseudo-stiintă a rămas în mare pare în tre zidurile institutiilor stiintifice, nefiind încă cunoscută publicului. Oamenii care ar fi vrut să afle ce se întâmpla cu adevărat în mediile stiintifice ar fi trebuit mai întâi să se fami liarizeze cu cărtile si revistele de specialitate.

In dorinta sinceră de a sti ce avea de spus stiinta modernă despre evolutie – ce anume era într-adevăr dovedit si ce anume era speculatie – Părintele Se rafim a studiat principalele lucrări stiintifice, ca si lucrările de popularizare asupra „dovezilor” evolutiei si originii omului. A stat de vorbă si cu savanti ce lucrau în institutiile cele mai importante, care i-au spus că până si între adeptii evolutiei multi admiteau că nu există de fapt dovezi pentru aceasta, ci doar că „este mai logică” sau că „alternativa ei este de neconceput” – adică facerea lumii de către Dumnezeu. Pentru un savant autentic, sustineau ei, simpla teorie a evolutiei este un mijloc destul de convenabil de clasificare, iar un alt model la fel de stiintific ar putea fi tot atât de acceptabil.

Am pomenit mai devreme cum în anii 1960-1970 îndoielile tot mai mari ale savantilor în legătură cu neodarwinismul fuseseră, în mare parte, ascunse între zidurile comunitătii stiintifice. Pe la sfârsitul anilor saptezeci, zidurile au început să se spargă. Prima fisură s-a produs când paleontologi de frunte, precum Niles Eldredge si Stephen Jay Gould, si-au publicat noua teorie evolutionistă a „echilibrului punctual”, spre a suplini lipsa formelor de tranzitie, evolutive, din datele oferite de fosile (forme care ar fi trebuit să existe, după neodarwinismul clasic). Noua teorie nu era deosebit de interesantă pentru marele public, dar ceea ce era socotit a fi cu adevărat demn de aflat era faptul că, contrar părerii încetătenite, arhiva fosiliferă ; nu se potrivea defel cu asteptările darwiniste. Gould mergea până acolo încât să ! numească lipsa formelor de tranzitie „secretul de fabricatie al paleontologiei”. Faptul a devenit stire internatională, dând impulsul următoarei faze din dărâmarea esafodajului darwinist.

De la moartea Părintelui Serafim au apărut o multime de cărti foarte bune, care au ajutat la aducerea la cunostinta publicului a erorilor neodarwi nismului. In 1985 a apărut cartea lui Michael Denton, cercetător australian în biologie moleculară, Evolution: A Theory in Crisis (Evolutia: criza unei teo rii), ce oferea o critică sistematică a modelului evolutionist actual din pers pectiva mai multor discipline stiintifice. Din punctul de vedere al propriei discipline, Denton arăta că descoperirile specialistilor în biologie moleculară aruncă din ce în ce mai multe îndoieli asupra pretentiilor darwiniste.

Evenimentul cel mai important si mai neasteptat în dezbaterile asupra evolutiei din ultimii ani a fost aparitia unui profesor de stiinte juridice, Phillip E. Johnson, ca unul dintre principalii critici mondiali ai darwinismului. Johnson, care predase dreptul la Berkeley University din California vreme de aproape treizeci de ani, spune că una dintre specializările sale este „analizarea logicii argumentelor si identificarea presupunerilor aflate îndă rătul acelor argumente”. In 1987, citind argumentele în favoarea evolutiei din cartea lui Richard Dawkins, The Blind Watchmaker (Ceasormcarul orb), a observat că ele se întemeiau mai curând pe retorică decât pe stiinta exactă.

„Am putut vedea”, îsi aminteste el, „că Dawkins si-a realizat magia discur sului cu aceleasi mijloace ce ne sunt atât de familiare nouă, avocatilor… Am luat la rând toate cărtile, ajungând tot mai fascinat de evidentele dificultăti ale cazului darwinist – dificultăti ce fuseseră depăsite printr-o retorică înse lătoare si o repetitie emfatică.”[Tim Staftbrd, „The Making of a Revolution”, Christianity Today (8 decembrie 1997). „Darwinists Squirm under Spotlight: Interview wifh Phillip E. Johnson”, Citizen Magazine (ianuarie, 1992).]

Johnson a observat si felul cum răspundeau colegii săi din domeniul sti intei atunci când le punea întrebări dificile despre darwinism:

„în loc să ia în serios problemele intelectuale si să le riposteze, ei răs pundeau de obicei prin tot felul de divagatii si un limbaj imprecis, ceea ce făcea cu neputintă discutarea obiectiilor reale fată de darwinism. Este exact felul în care vorbesc oamenii ce încearcă cu tot dinadinsul să nu în teleagă un lucru.

Un alt mod de a evita problema era marele contrast pe care l-am ob servat între tonul extrem de dogmatic folosit de darwinisti când se adre sau publicului obisnuit si recunoasterea pe fată, în cercurile stiintifice, a serioaselor dificultăti ale teoriei…

In 1991 profesorul Johnson a scos cartea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie). Limpezimea gândirii sale în străbaterea retoricii darwinismului si expunerea temeiurilor logice ale controversei i-au adus rapid respectul creationistilor si necreationistilor deopotrivă, ca si resentimentul evolutionistilor înrăiti, care nici până azi n-au reusit să-i respingă nici măcar unul din argumente.

Lucrarea lui Johnson a dat imbold mai multor savanti să dea la iveală propriile întrebări dificile despre teoria evolutiei. Cel mai renumit dintre ei este profesorul de biochimie Michael Behe, care în cartea sa din 1996, Darwin’s Black Box (Cutia neagră a lui Darwin) arată că uimitoarele descoperiri recente ale biochimiei nu se împacă cu nici un fel de darwinism. El înfătisează dovezi din domeniul său, conform cărora mecanismele biochimice interdependente trebuie sa fi fost proiectate, desi, nefiind creationist, nu-l identifică în mod direct pe Proiectant.

In 1997, o altă carte ce dădea de gândit a constituit o puternică lovitură împotriva darwinismului: Not by Chance ! (Nu întâmplător!) de Dr. Lee Spetner. Biofizician evreu, specializat în codul genetic, Spetner si-a petrecut treizeci de ani cercetând posibilitatea evolutiei la nivel genetic. El arată nu numai de ce mutatiile întâmplătoare nu vor produce niciodată schimbările pretinse de evolutionisti, ci oferă si noi căi stiintifice de investigare a felului cum are loc variatia în limitele genetice stricte ale fiecărui fel de organism.

Anul următor a adus publicarea unei alte contributii majore: The Design Inference (Deducerea existentei unui Plan) de William A. Dembski, profesor de matematică si filosofie si proaspăt convertit la crestinismul ortodox. Intemeindu-se pe probabilitatea matematică, Dembski demonstrează în chip hotărâtor că niste cauze naturale nedirijate nu pot da seamă de complexitatea biologică.

Este interesant că Părintele Serafim prevăzuse aceste schimbări. In scrierile si în convorbirile sale spunea că ateismul si agnosticismul din stiinta si filosofia modernă, întemeiate din plin pe teoria lui Darwin, vor intra inevitabil în declin. Acest fapt va fi un avantaj pentru crestinii traditionalisti si pentru căutătorii adevăratului Dumnezeu; dar pe ceilalti, spunea Părintele Serafim, îi va duce la un deism nedeslusit si la feluritele nuante de panteism ce vor caracteriza amăgitoarea „religie a viitorului”.

Phillip E. Johnson, crestin aflat în primele linii ale dezbaterii creatie/evolutie, este de acord cu prognoza făcută de Părintele Serafim în urmă cu peste douazeci de ani. „Tocmai asta discutam cu toti prietenii mei”, spunea el „Materialismul stiintific se află în declin, dar locul lui e luat în mare măsură de formele unei religii nesănătoase.”

Ieromonahul Damaschin, Manastirea Sfantul Gherman din Alaska
______________________________________________________________________________

Parintele Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea
de Phillip E. Johnson

Tema mea este, dupa expresia Părintelui Serafim, aceea că „evolutia nu este nicidecum un .<<fapt stiintific>>, ci filosofie”. Filosofia respectivă este naturalismul (doctrina după care natura este „tot ce există”), care, în acest caz, e identică cu materialismul (doctrina că realitatea nu cuprinde nimic altceva decât particulele studiate de fizicieni). Dacă materialismul e adevărat, atunci natura trebuie să fie în stare să săvârsească propria creatie, de unde existenta unui proces evolutiv materialist decurge ca o chestiune logică de neocolit. Deci, am afirmat eu, materialismul stiintific crede în evolutia naturală nu pe baza unor dovezi, ci în ciuda lor.

Dăinuie încă printre evolutionisti o legendă care spune că „ontogenia recapitulează filogenia”; adică dezvoltarea fătului uman în pântece este un fel de refacere a istoriei evolutiei, embrionul trecând de la stadiul de peste la cel de reptilă si asa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit adesea „Legea lui Haeckel”, după cel mai cunoscut discipol german al lui Darwin. Sub o altă formă, „Legea” afirmă că embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele embrionare ale formelor timpurii, „ancestrale”. în oricare dintre formele ei, „Legea” nu există, si nu e sustinută de embriologii acreditati în literatura de specialitate. Se pot totusi găsi unele stadii ce apar ici si colo, cu caracteristici care, cu putină imaginatie, pot fi făcute să se încadreze în Legea lui Haeckel, iar acestea sunt mereu citate în lucrările de popularizare ca dovezi ale „evolutiei”. Exemplul cel mai faimos este cel al presupuselor „fante branhiale” ale embrionului uman într-un anumit stadiu de dezvoltare, desi acele fante nu sunt branhii si nu devin niciodată branhii.

Desi Legea lui Haeckel a fost discreditată cu multe zeci de ani în urmă, ea exercită o fascinatie atât de irezistibilă asupra imaginatiei darwiniste, încât este încă predată în multe scoli din întreaga lume. Chiar muzee si universităti onorabile continuă să propage o anumită versiune a ei, într-o formă vagă si neatacabilă. Iată, de pildă, ce are de spus pagina de Internet a Muzeului de Paleontologie de la Berkeley University din California despre Legea lui Haeckel:

„.<<Legea recapitulării>> a fost discreditată încă de la începutul secolului douăzeci. Morfologii si biologii experimentalisti au arătat că nu există o corespondentă pas cu pas între filogenie si ontogenie. Desi o formă radi cală de recapitulare este incorectă, filogenia si ontogenia sunt întretesute, multi biologi începând atât să exploreze, cât si să înteleagă bazele acestei legături.”

In fapt, cercetarea embriologică a demonstrat că este vorba de un proces riguros orientat, ce nu se potriveste cu paradigma darwinistă. Efortul de a altera procesul prin inducerea de mutatii poate produce diformităti de tot felul, dar ele nu reusesc să schimbe calea de dezvoltare asa încât embrionul să se dezvolte într-o creatură viabilă de un tip diferit.