Stareța Macrina Vassopoulos

Vârsta copilăriei

  • 03/03/2017

 Maria a crescut în cartierul de refugiați din Nea Ionia și acolo a mers la școală. A fost o elevă foarte bună, dar din pricina condițiilor neprevăzute și ale grelelor împrejurări ale vieții, a fost nevoită să întrerupă școala în primele clase ale Școlii primare. Deși instruirea sa școlară avea multe lipsuri, în toată viața sa a iubit instruirea cea după Dumnezeu, studiind cu sârguință Sfânta Scriptură și lucrările hagiologice, imnologice, patristice și ascetice.

Copil fiind, nu o entuziasmau jucăriile celor de o vârstă cu ea și, în ciuda vârstei ei fragede, se distingea prin maturitatea și seriozitatea ei. Se vedea că Dumnezeu o pregătea deja pentru o cale diferită. Când a ajuns la vârsta de șapte ani, Domnul a chemat-o într-un chip binecuvântat la viața monahală cea asemenea cu cea a Îngerilor. Într-o zi de primăvară, Maria, în timp ce se juca într-un loc de lângă casa părintească împreună cu alți copii, le-a cerut să se roage toți împreună. În acea vreme a cugetat cu mintea ei de copil și i-a întrebat pe copii în ce chip ar putea ajunge la Dumnezeu. Apoi tot ea, cu simplitate și credință, a adăugat că dacă ar pune multe mese și scaune unele peste altele, ar ajunge la El. Și astfel au cântat toți împreună: „Doamne miluiește”.

Născându-se înlăuntrul ei această dorință sfântă, adică de a ajunge și de a-L atinge pe Dumnezeu, și rugându-se împreună cu ceilalți copii, a auzit un glas lăuntric care o chema la monahism. S-a produs atunci o dumnezeiască prefacere în inima ei, a simțit ceva nemaiîntâlnit și atât de mult s-a umilit, încât a început îndată să plângă. I-a lăsat pe copii să se joace, iar ea alergat acasă și a căzut plângând înaintea iconostasului. Mama ei, care s-a neliniștit văzând-o în acea stare, a luat-o în brațe și i-a cerut cu binișorul să-i spună ce s-a întâmplat. Maria, neoprindu-se din plâns, i-a spus că vrea să se facă monahie. Sensul cuvântului nu-l știa cu exactitate, căci nimeni până atunci nu-i vorbise despre viața monahală, drept cale deosebită a oamenilor către Dumnezeu, nici nu cunoștea îmbrăcămintea exterioară a monahului. Dorința ei pentru monahism s-a descoperit în sufletul ei în clipa rugăciunii ei copilărești improvizate.

În acea seară, Fotie, întorcându-se de la muncă, o căuta pe Maria, care întotdeauna avea un obicei bun: atunci când tatăl ei se întorcea acasă, îi scotea încălțămintea și-i punea papucii, ca să-l odihnească de osteneala întregii zile. Dar ea nu s-a arătat atunci, iar Fotie s-a adresat femeii sale, care l-a înștiințat despre cele petrecute în acea zi. Auzind acestea, Fotie a chemat-o pe Maria, ca să-i explice exact ceea ce se întâmplase. La răspunsul ei, că adică vrea să devină monahie, tatăl ei a întrebat-o de trei ori ce înseamnă monahie. Mica Maria a ridicat numai umerii ei copilărești, fără să răspundă ceva.

Atunci tatăl ei a înțeles că este chemare de la Dumnezeu, a zâmbit și cu toată gingășia pe care o avea inima sa părintească, a întărit-o în dorința ei sfântă pentru viața monahală. Apoi i-a cerut să-i aducă apă în unul din paharele cu care serveau pe vizitatori și, ca și cum ar fi avut înaintea lui un om matur și serios de o vârstă cu el, iar nu un copil de abia șapte ani, i-a urat: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!”. Calea pe care avea s-o urmeze în viața ei, fusese deja rânduită de Dumnezeu și binecuvântată cu binecuvântarea tatălui ei. Maria a cultivat în sufletul ei această chemare dumnezeiască în toți anii pe care i-a trăit în lume și, cu binecuvântarea părinților ei, a călătorit cu înțelepciune și, cu bărbătească cugetare până în clipa în care s-a învrednicit de tunderea monahală și de Schima îngerească.

Anii veseli ai copilăriei, singurii neuitați pe care i-a trăit cu părinții ei,   au ținut foarte puțin. Așa cum ea însăși spunea: „… Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei…”. Însă sufletul ei curat a fost pecetluit cu povățuirile în Hristos a părinților ei și cu sfătuirile lor, cele iubitoare de Dumnezeu, pe care le-a păzit cu acrivie în toată viața ei, păstrând astfel în faptă pomenirea lor. Adeseori își aducea aminte de cuvintele înțelepte ale tatălui ei: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu”. Și astfel, de mic copil  a arătat tuturor oamenilor numai dragoste și mult respect, chiar dacă o nedreptățeau.

Când Maria avea opt ani, tatăl ei a fost înștiințat de Dumnezeu de propria lui moarte și a soției sale, și că fiii lor aveau să rămână singuri. I s-a arătat un Înger al Domnului și i-a spus:

 – Fotie, Luni în prima Săptămână a Postului Mare, la ora patru, voi veni să te iau, și exact după un an o voi lua și pe femeia ta. Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul Har.

Tatăl Stareței a primit cu multă credință mesajul dumnezeiesc. Așa cum a fost înștiințat, întocmai s-a și petrecut. Cu opt zile înainte de adormirea sa, Fotie a chemat-o pe soția sa ca s-o pregătească pentru inevitabilul său sfârșit, să-i vestească și despre plecarea ei cu un an mai târziu, dar mai ales s-o mângâie cu mângâierea dumnezeieștii făgăduințe că pe cei doi fii ai lor îi va acoperi Pronia lui Dumnezeu. Și într-adevăr, Fotie a adormit în Lunea Săptămânii întâi a Postului Mare a anului 1929. Și exact la un an, 1930, în aceeași zi, a adormit în Domnul și soția sa, Anastasia.

Maria, la vârsta de nouă ani, și fratele ei mai mic, Gheorghie, de patru ani, aveau să fie lipsiți de acum înainte de purtarea de grijă și afecțiunea părinților lor. Durerea pierderii lor a fost foarte mare. Stareța povestea mai pe urmă că în perioada imediat după adormirea maicii sale, mergea de multe ori la mormântul simplu al părinților ei și cu mânuțele ei săpa pământul, căutând, ca un copil ce era, să-i găsească acolo. Mica Maria căuta dragostea la cunoscuții și vecinii lor, însă se împotrivea atunci când îi legau părul cu cordeluțe, pe care trăgându-le de pe cap, adeverea cu hotărâre:

 – Nu vreau acestea, pentru că voi deveni monahie.

Au urmat anii foarte grei și amari ai vieții de orfan, care deveneau încă și mai grei din pricina sărăciei, dar mai ales în perioada critică pentru poporul grecesc mult încercat, anii 1930-40. Stareța spunea mai târziu că uneori nu aveau nici măcar o bucățică de pâine și moartea din pricina foamei era înaintea ochilor lor. Vecinii îi ajutau pe cei doi orfani cât puteau și cât îngăduiau nevoile propriilor lor familii. Uneori cei doi frați găseau în curtea casei lor câte un coș cu alimente. Cu toate că pândeau de la fereastra casei lor, niciodată nu au izbutit să vadă cine le lăsa.

După adormirea părinților lor, Maria a preluat toate responsabilitățile, luând locul mamei pentru a-l crește pe fratele ei, Gheorghie, care avea abia patru ani. Locuia împreună cu fratele ei într-o căsuță, care avea acoperiș comun cu locuința unei mătuși de-a lor necăsătorită, așa cum era obiceiul să se construiască casele refugiaților. Această mătușă a lor avea un caracter irascibil și un obicei foarte rău de a înjura, de aceea adeseori îi vorbea urât Mariei și o bătea. Maria însă niciodată nu i-a spus vreun cuvânt împotrivă, ci cu multă răbdare, adevărată dragoste și respect, răbda purtarea ei cea rea. Pe lângă aceasta, ori de câte ori mătușa ei hulea, micuța Maria nu primea să mănânce mâncarea ei și rămânea flămândă până ce aceea se oprea din înjurături. Astfel, înțelepțită de Dumnezeu,  cu încetul a izbutit s-o pună pe mătușa ei pe calea cinstirii de Dumnezeu și a convins-o să se spovedească și să se împărtășească înainte de moartea ei.

Pentru cei doi orfani nevoia supraviețuirii a devenit prima grijă și de aceea mătușa lor a convins-o pe Maria să lucreze, având vârsta de numai nouă ani. Pentru prima dată, Maria a lucrat în casa unei familii bogate. De îndată ce a mers acolo, i-au dat un șorț și un batic și au pus-o să spele vase. Suportul pentru vase avea cincizeci de farfurii și, încercând să coboare primul rând, apoi și al doilea, a spart o farfurie. Din pricina sensibilității și a subțirimii conștiinței ei s-a mâhnit mult, a început să plângă și s-a întors îndată acasă. De îndată ce mătușa ei a văzut-o, i-a cerut cu asprime să spună de ce s-a întors așa repede acasă. Maria i-a explicat că n-a mai putut continua din pricina pagubei pe care a făcut-o fără voie. Mai târziu Maria a lucrat la un magazin, unde spărgea migdale, din care pricină adeseori degetele ei de copil sângerau datorită lovirilor cu piatra pe care o folosea la spartul migdalelor.

Maria de mic copil a iubit-o pe Maica Domnului și își punea toate nădejdile în ea, mai ales de când și-a pierdut părinții. O avea drept mamă și ei îi încredința orice problemă și cerere a sa. Când a început să lucreze, orfană și lipsită de ocrotire omenească, Domnul Cel mult-milostiv a întărit-o în chemarea ei monahală printr-o minunată vedenie. Maria s-a văzut într-o grădină plină de verdeață și foarte frumoasă, unde s-a apropiat de ea o femeie îmbrăcată în negru care ținea de mână un copilaș de trei ani. La un moment dat copilașul a fugit din mâinile mamei sale și a început să alerge prin iarbă. Atunci femeia a chemat-o pe Maria pe nume și i-a cerut să-l prindă pe copilaș, făgăduindu-i că-i va da un dar dacă va izbuti. Maria a primit cu bucurie și după multă osteneală l-a prins, l-a luat în brațe și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?”. Acela nu i-a răspuns, ci punând amândouă mânuțele sale de-a dreapta și de-a stânga gurii sale, a suflat spre gura ei și îndată sufletul ei s-a umplut de dulceață și bună mireasmă. Apoi femeia cea îmbrăcată în negru a pus în degetul copilului și al ei câte un inel. Din acea clipă, vreme de vreo doi ani, Maria nu a mai dorit să guste dulciuri, ca să nu piardă acea nespusă simțire a Harului, care a întărit în ea hotărârea de a se face monahie. După această logodnă duhovnicească, Maria a început să poarte numai haine de culoare închisă și batic pe cap, trăind deja ca o monahie.

În paralel cu nevoința ei duhovnicească, Maria trebuia să continue zilnic și nevoința aspră pentru supraviețuire, fiind nevoită astfel să lucreze iarăși ca slujitoare la o altă familie. Într-o zi un ieromonah a vizitat acea familie unde lucra Maria. În acea vreme copila încerca să aprindă focul la cazan, ca să încălzească apă pentru a spăla rufe, însă nu izbutea pentru că focul mereu se stingea. Ieromonahul văzând-o mâhnită, s-a apropiat de ea și a întrebat-o cu dragoste părintească ce i se întâmplă. Maria i-a explicat greutatea ce-o avea în aprinderea focului, iar acela, făcând semnul Crucii de trei ori peste lemne, în numele Sfintei Treimi, i-a spus să sufle cu credință. Și îndată focul s-a aprins.

Faptul acesta s-a făcut pricină de a se cunoaște cu acel ieromonah, care a devenit de atunci duhovnicul ei în lume. Este vorba de Părintele Efrem Karayanis, care provenea din obștea Starețului athonit Iosif Isihastul (1897-1959) și slujea ca preot la Sfânta Biserică a Sfântului Apostol cel Nou din Volos. Părintele Efrem a adus tradiția patristică isihastă în regiune, a învățat despre Rugăciunea minții și a contribuit ca mulți creștini din Volos să cunoască Sfântul Munte și pe Starețul Iosif Isihastul, printre care și Maria. Dumnezeiasca Pronie, chiar și prin greutățile vieții ei, de fiecare dată îi deschidea, într-un chip minunat, calea călătoriei ei duhovnicești.

La vârsta de unsprezece ani Maria lucra tot ca slujitoare în casa unei doamne înstărite. Odată, în timp ce făcea curățenie, doi bărbați au vizitat-o pe stăpâna casei și discutau cu ea în salon. Din camera alăturată Maria a auzit-o pe stăpâna ei întrebându-i pe cei doi bărbați câți bani îi dau pentru a le vinde pe mica servitoare. Îndată a priceput scopul lor cel rău și, deschizând o fereastră, a sărit în drum și a început să alerge plângând spre casă. Însă era atât de buimăcită, încât nu-și putea aminti drumul. Un bărbat care a văzut-o în acea stare s-a oferit s-o ajute, iar ea l-a rugat să-i arate cum ar putea să ajungă acasă. Și astfel s-a izbăvit de acea mare primejdie.

Harul lui Dumnezeu o acoperea întotdeauna pe mica Maria și degrabă a povățuit-o într-un mediu mai bun. Niște femei i-au propus să lucreze la fabrica unui bogătaș pe nume Matsangou din Volos. Pe atunci avea în jur de doisprezece ani, dar au prezentat-o negustorului ca având treisprezece, ca să poată fi angajată. După ce a fost angajată, Maria a lucrat cu multă râvnă aici, câștigând simpatia directorului fabricii, Apostolos Somoglu, care era un om credincios și mergea la aceeași biserică, având același duhovnic ca și Maria. Ea se străduia să rostească continuu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa”. Se distingea prin evlavie, mărinimie, smerenie și tăcere. După mărturia lucrătoarelor, chipul ei strălucea datorită rostirii neîncetate a rugăciunii, iar din gura ei ieșea bună mireasmă.

Cu primii bani pe care i-a primit, s-a îngrijit să săvârșească 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletelor părinților ei. Duhovnicul ei și-a asumat osteneala aceasta, iar ea participa zilnic la Dumnezeiasca Liturghie. La ora trei dimineața se pregătea și mergea pe jos, vreme de o oră, de la Nea Ionia – Volos până la Biserica Sfântului Apostol cel Nou. După Dumnezeiasca Liturghie mergea direct la lucru. În timpul celor 40 de zile,  s-a rugat și ea acasă pentru odihna părinților ei. Când s-a ajuns la cea de-a 40-a Dumnezeiască Liturghie, cu puțin înainte de a se ridica din pat, fiind între somn și veghe, a văzut că se află într-un loc cu multă verdeață, cu copaci înfloriți, așa cum sunt pline de flori ramurile migdalilor primăvara, și a auzit înlăuntrul ei un glas spunându-i că acel loc este al părinților ei. Apoi a început, emoționată, să-i cheme. Când au apărut înaintea ei, Maria i-a întrebat cu nerăbdare dacă sunt în odihnă. Aceia i-au răspuns cu bucurie:

 – Și acolo unde eram era bine, însă acum suntem și mai bine.

Dimineața s-a pregătit și a mers la ultima Dumnezeiască Liturghie din cele patruzeci. După apolis, în timp ce duhovnicul îi dădea anaforă, a rugat-o să mai stea puțin ca să-i vorbească. Maria a așteptat și după puțin duhovnicul s-a apropiat de ea și a întrebat-o cum i-a simțit, în rugăciune, pe părinții ei. Înainte ca ea să apuce să-i spună ceva, duhovnicul i-a spus că și el i-a văzut în noaptea de dinainte, întocmai cum i-a văzut și ea. După aceasta, Maria a conștientizat marea însemnătate a celor 40 de Liturghii și, mai târziu, ca Stareță, le recomanda întotdeauna oamenilor, fie pentru odihna celor adormiți, fie pentru sănătate și întărire în diferitele lor greutăți.