Deoarece Părintele Iacov era preot slujitor și al celor trei sătulețe, trebuia să meargă și acolo în Duminici și în alte câteva zile, atunci când era nevoie. Și trebuia să meargă cu catârul pe frig, pe zăpadă, pe gheață, sau prin arșița soarelui. Nu de puține ori catârul său, Haido, l-a chinuit, lovind cu copita și enervându-se. Odată, în timp de iarnă, animalul s-a poticnit în pădure și l-a aruncat în zăpadă pe Părintele Iacov. Acesta s-a lovit rău și și-a pierdut și mănușile, pe care i le trimisese doamna Zois pentru anotimpul rece. Deoarece totdeauna era epuizat din pricina nevoinței, răcea tare, și înlemneau mâinile, încât îi venea foarte greu să liturghisească.
De multe ori mergea prin sate pentru diferite pricini, fără să ia catârul. Odată se întorcea de la Damnia fiind încărcat cu destule kilograme în spate. Cu doi kilometri înainte de a ajunge la mănăstire a trecut un taxi cu un călător care îl cunoștea pe Părintele Iacov și de aceea i-a propus șoferului să îl ia și pe el. Dar șoferul a răspuns:
– Lasă-l, călugării n-au nevoie!
Au continuat drumul și ajungând la mânăstire au bătut în poartă și le-a deschis însuși Părintele Iacov. Taximetristul și călătorul au rămas ca trăsniți. Cel dintâi și-a cerut iertare.
Unele ca acestea erau foarte obișnuite pentru Părintele Iacov. Dar să mai povestim un caz. O mamă care avea copilașul bolnav și venea cu hăinuțele lui la Părintele Iacov să i le “citească”, le-a adus la mânăstire în iarna anului 1970. Deoarece încă nu era făcut drumul cel mare, din pricina noroaielor taxiul s-a împotmolit exact la intersecția unde o ia drumul spre Peștera Cuviosului David. Au coborât și au vrut să continue drumul pe jos. Deodată a apărut Părintele Iacov cu catârul, care mergea în Damnia, un sat aflat la o distanță de cel puțin 6-7 kilometri de mânăstire, să împărtășească pe cineva aflat pe moarte. Mama a vrut să-i vorbească Părintelui Iacov, dar acela i-a arătat “Sfintele” (Sfânta Împărtășanie), i-a spus să-și facă cruce și să meargă la mănăstire unde se va întoarce și el. După aceea femeia și taximetristul au mers pe jos 10-15 minute și au ajuns la mănăstire. Au intrat în Biserică, s-au închinat și au rămas uimiți când l-au văzut pe Părintele Iacov că iese din Altar.
– Părinte Iacov, nu te-am văzut cu puțin înainte pe drum?
– Da, fiule.
– Nu te duceai la Damnia să împărtășești pe un bolnav pe moarte?
– Da, fiule.
– Dar cum ai mers și te-ai întors așa de repede?
– Fiul meu, acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu.
(Minunea aceasta a povestit-o taximetristul înaintea episcopului).
Și “lucrurile” lui Dumnezeu nu le discuta, ci le primea așa cum veneau. La fel credea despre nevoință și despre post. Aceste lucruri dumnezeiești îi erau cu desăvârșire clare și le recomanda cu căldură fără să dea multe explicații. Spunea numai despre post că este prima poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului!
Extras din Fericitul Iacov Tsalikis- Egumenul Sfintei Mânăstiri a Cuviosului David–Stelian G. Papadopoulos, Editura Evanghelismos, 2001.
Puteți citi și:
