Care sunt principalele greşeli în relaţia cu un duhovnic?

Este, într-adevăr, un subiect foarte complex și extrem de important. Am să mă opresc, deocamdată, la două aspecte, care îmi vin în minte acum și pe care le consider a avea un impact major în relația cu duhovnicul. Primul ar privi disocierea sau distincția pe care trebuie să o facem între preotul care primește mărturisirea păcatelor și dă dezlegarea de ele în numele lui Dumnezeu și părintele duhovnicesc.

De cele mai multe ori se face confuzie între cele două, cu consecințe negative. Dacă vedem în preotul care primește mărturisirea mai curând pe părintele duhovnicesc, atunci dialogul nostru va fi concentrat asupra discutării problemelor și a soluțiilor pe care le așteptăm de la acesta. În cazul acesta, se minimalizează conținutul propriu zis al Tainei Sfintei Spovedanii, care privește mărturisirea clară a păcatelor, însoțită de părerea de rău și de făgăduința de a nu le mai repeta și dă dezlegarea de păcate. Lucrul acesta este cel mai frecvent în cazul tinerilor. Dacă vedem în preot numai pe slujitorul bisericesc care primește mărturisirea păcatelor și dă iertarea – deși nu este puțin lucru, ci chiar mult mai important decât orice sfat duhovnicesc – atunci putem neglija relația duhovnicească de îndrumare și de ascultare, de supunere a voii tale unui părinte.

Cele două ipostase se întâlnesc, în cele mai multe cazuri, în persoana aceluiași preot, dar ele pot fi și distincte. În obștile monahale, de exemplu, unul este preotul căruia te spovedești și altul este părintele duhovnicesc căruia îi supui întreaga ta voință și care își asumă responsabilitatea îndrumării tale duhovnicești. Propunerea mea nu este să avem un părinte duhovnicesc diferit de preotul care în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii ne dezleagă de păcatele mărturisite, ci de a face distincție între cele două slujiri. Sigur că cea mai eficientă sfătuire este cea care se face în scaunul spovedaniei, dar sfătuirea se poate face în orice alt context. Să ne amintim de atmosfera Patericelor, unde părinții mergeau numai după sfat la Bătrâni. Poate că cel mai bine ar fi să facem noi o foarte clară distincție între mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, căreia trebuie să-i acordăm maximă atenție și să n-o strecurăm printre discuții lungi cu duhovnicul, pe de o parte și îndrumare duhovnicească, pe de altă parte.

Un alt aspect legat de duhovnic, pe care l-am desprins din experiența mea de până acum, îl reprezintă riscul de a-l încărca pe duhovnic cu sarcini și ipostase care nu țin de condiția lui de duhovnic. Și am să mă explic. Duhovnicul devine la un moment dat un înlocuitor sau un substitut sau o proiecție ideală a ceea ce lipsește credinciosului. Dacă credinciosul tânăr nu are un tată pe placul lui există riscul să-l înlocuiască cu duhovnicul, ceea ce este greșit. Aveam de a face tot cu confuzii grave. Dacă soția nu are un soț pe placul ei, există riscul să deplaseze raportarea ei la bărbat către duhovnic. Aici este riscul cel mai mare și cel mai frecvent. Nu mă refer, Doamne ferește, la sentimente necurate, ci la raportarea propriu-zisă ca fire femeiască la fire bărbătească. Riscul acesta este hrănit de faptul că soțul reprezintă o concretețe verificabilă din toate punctele de vedere, care-și face foarte repede vădite neputințele, în timp ce duhovnicul reprezintă o proiecție ideală a bărbatului. Am în vedere mai ales nevoia soției de a se raporta la autoritatea bărbatului. A se avea în vedere și predispoziția frecvent întâlnită la femei de a plonja în reverii și lumii utopice.

În astfel de situații duhovnicului i se cere să preia coordonarea în amănunt a vieții respectivului credincios, să dea soluții la toate problemele practice cu care se confruntă acesta. Intră în discuție aici încă o chestiune foarte delicată: până unde poate duhovnicul să-și asume viața și deciziile privind viața cotidiană a credinciosului. Poate el să hotărască dacă să se căsătorească sau nu, cu cine să se căsătorească, ce facultate să facă, ce serviciu să ia, ce afaceri să facă, dacă să se împrumute sau nu la bancă etc.? Punctul meu de vedere este că duhovnicul nu trebuie să hotărască în locul unei alte persoane, că fiecare persoană umană, în temeiul libertății și al responsabilității, trebuie să-și asume în cele din urmă exclusiv orice hotărâre. Duhovnicul poate să-l ajute să înțeleagă mai bine lucrurile și mai ales să deslușească impactul duhovnicesc al oricărei decizii. Duhovnicul îl poate ajuta pe credincios să-și citească mai bine motivațiile lăuntrice, resorturile adânci, intențiile ascunse care l-ar determina spre o decizie sau alta etc. Dar nu cred că este bine să hotărască în locul altei persoane.

Extras din Interviul cu Părintele Constantin Coman – revista: “Cuvinte către tineri”, Mănăstirea Putna

Previous Post

Rugăciunea particulară

Next Post

Despre răbdare

Related Posts
Total
0
Share