Cort al lui Dumnezeu devine și inima omului

Astăzi vă voi vorbi despre folosul privegherii întru cunoștință. Așa cum un tată după trup învață tainele meșteșugului său pe copilul său, astfel încât să devină un meșter la fel de priceput, tot astfel este și datoria fiecărui părinte duhovnicesc să învețe pe copiii săi chipul și metoda privegherii.

La fel și părintele meu duhovnicesc, fericitul meu Stareț, ne-a învățat cum să priveghem în chilie. Desigur, ne spunea lucrările sale, numai cu scopul de cunoaște și noi din experiența Starețului, cum să priveghem după Dumnezeu. Întotdeauna ne accentua să luăm aminte la priveghere și ne repeta ceea ce spunea Sfântul Isaac Sirul: „Pe cel ce priveghează întru cunoștință, să nu-l privești ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu”.

Și toți Sfinții Părinți ne-au vorbit despre cât de mult îl înnoiește lăuntric pe monah privegherea. Stăruiau în a-i îndemna pe monahi să privegheze în chiliile lor, ca să sporească duhovnicește. Ne-au lăsat o învățătură foarte prețioasă, despre folosul privegherii întru cunoștință și al liniștirii în chilie.

Această priveghere în duh, (nu doar privegherea în sensul sec al cuvântului), privegherea după Dumnezeu cu trezvie și rugăciune dăruiește mari harisme monahului silitor. Cu aceasta, după Sfinții Părinți, monahul capătă ochi de Heruvim și prin Harul lui Dumnezeu, care îl adumbrește pe cel ce priveghează, sufletul devine îngeresc. Devine atât de treaz, încât vede de departe pe demoni, care meșteșugesc cu viclenia lor să doboare pe nevoitor.  Vede și cea mai mică mișcare a patimilor și astfel apucă mai înainte și ia măsurile necesare.

Are, desigur, osteneală, deoarece se luptă cu somnul și cu demonii care vin să strice lucrarea de trezvie, răscolind patimile și mai ales răspândirea. Monahul se ostenește cu plecările de genunchi, să-și adune mintea răspândită, să o scoată din meteorism, ca să o conducă la Mintea cea mai presus de lume și să o unească cu Dumnezeu. Și astfel, cu această unire să creeze în adâncul sufletului său simțirea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice înțelegere.

Cortul lui Dumnezeu, palatul Său, potrivit teologilor și a Sfântului Dionisie Areopagitul, este Norul cel mai presus de lumină. Din acest Nor mai presus de lumină Îngerii primesc tainele lui Dumnezeu, fiindcă El descoperă neîncetat Sfinților Săi Îngeri (și încă nu a început descoperirea Sa).

Cort al lui Dumnezeu însă devine și inima omului. Când se curățește de patimi și neputințe, atunci Dumnezeu sălășluiește în această inimă. Atunci inima se bucură și se veselește; iar împreună cu inima și trupul, căci potrivit Sfinților Părinți, participă și trupul împreună cu inima la Harul lui Dumnezeu. „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Inima Îl simte viu pe Dumnezeu și atunci se veselește, se desfătează împreună și trupul. Și astfel, omul devine locaș al lui Dumnezeu.

Monahul fără priveghere întru cunoștință și fără rugăciune și trezvie în timpul zilei, nu se învrednicește de cinstea acestei harisme dumnezeiești, care îl umple de har și îl împodobește îngerește. Așadar, din toate acestea tragem concluzia că fără priveghere și trezvie în viața monahală, monahul rămâne lipsit de aceste harisme înalte ale lui Dumnezeu.

De priveghere se tem demonii. Pe monahul silitor îl urăsc mult, fiindcă nu vor ca omul să revină prin renașterea duhovnicească la prima stare de dinainte de cădere. Deoarece monahii vor lua locul pe care l-au avut aceștia, când erau lângă Dumnezeu, își pun toată puterea în lucrare să împiedice pe orice monah, ca să nu privegheze și să-l doboare cu nepăsarea sau cu somnolența sau cu răspândirea sau cu orice altceva.

De aceea având în vedere acest scop al demonilor, este nevoie din partea noastră de nevoință. Să o facem cu râvnă, să luăm metanierul, să începem binecuvântata Rugăciune a lui Iisus, să cugetăm la cele dumnezeiești cu multă smerenie și curăție a inimii. Harul lui Dumnezeu, care întotdeauna pe om și este gata să-l adumbrească și să-l preschimbe lăuntric, va veni și va da sens rugăciunii și studiului.

Prin priveghere, așadar, prin rugăciune și viață atentă, monahul trezvitor este inițiat în filozofia cea după Dumnezeu și se educă teologic. Această educație îi aduce învățăcelului de la școala monahală teologică atâta frumusețe și har, încât Sfinții simt multă bucurie și dragoste să se afle lângă el și să-l ajute să urce pe trepte mai înalte.

Cele potrivnice se petrec cu cei educați în cele lumești, dar care în esență sunt mutilați de egoism. Acestora, educația nu le dă frumusețe duhovnicească, ci din nefericire îi îndepărtează cu totul de Dumnezeu, ajungând să se lepede de El. Marele Antonie spune că pe nedrept se numesc oamenii raționali atunci când faptele lor nu sunt raționale. Prin urmare oameni de știință trebuie să se numească cei care filozofează la cele dumnezeiești și veșnice ale lui Dumnezeu.

Ca să ajungă cineva la această dumnezeiască știință, nu e nevoie să stea în pupitrul unei universități. Este de ajuns să aibă o chilioară liniștită, sfaturile povățuitorului duhovnicesc și împlinind neîncetat îndatoririle monahicești, va duce mereu lupte. Lupta sa va ajunge uneori până la sânge împotriva patimilor și a demonilor. Va da și va primi. Iar după ani de zile, după ce Dumnezeu va valida ostenelile și nesfârșitele sale lacrimi, atunci îl va învrednici de educația teologică prin lucrarea Sfântului Duh. Caracteristicile principale ale acestei educații sunt desăvârșita cunoaștere de sine, adică desăvârșita smerenie, și dumnezeiasca dragoste.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.

Previous Post

Viața Sfântului Sava Vatopedinul – Prezenţă dumnezeiască – Cele care se pot spune şi cele care nu se pot spune

Next Post

Îngrijește-te să te pui în rânduială mai întâi pe tine însuți și numai după aceea să vorbești despre Hristos

Related Posts
Total
0
Share