Cum trebuie să fie rugăciunea noastră, ca să fie auzită?

Arhim. Efrem Filotheitul

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Cu adevărat, o asemenea rugăciune este cu neputință să nu fie auzită. Dar rugăciunile noastre – și mai ales ale mele – sunt cele care nu primesc răspuns. De ce? Fiindcă atunci când ne rugăm, mintea noastră nu este acolo.

Un popă idolatru a spus unor monahi:

– Când vă rugați Dumnezeului vostru, vă răspunde?

– Nu, au răspuns monahii.

– Mie îmi răspunde dumnezeul meu. Dacă nu vă răspunde, înseamnă că aveți gânduri rele.

– Cu adevărat, așa este, au răspuns părinții.

Desigur, aceluia îi răspundea diavolul, dar părinții au văzut că spunea adevărul. Când ne rugăm, mintea noastră se răspândește pe ici, colo și nu știm ce spunem. Și de vreme ce noi nu înțelegem, cum să înțeleagă Dumnezeu rugăciunea noastră? De aceea, e nevoie, atunci când ne rugăm, ca de mai înainte să conștientizăm păcătoșenia noastră, să o facem trăire și să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu cu smerenie și cu zdrobire de inimă. Iar când păcătoșenia ni se face simțământ al inimii, atunci încetează și răspândirea. Încetarea răspândirii va crea dispoziția pentru rugăciunea nerăspândită. Atunci cuvintele noastre vor avea răsunet.

Așa cum vedem la vameș și la fariseu. Fariseul făcea rugăciune mult mai multă decât vameșul și spunea: „Postesc, dau zeciuială…” și celelalte, dar nu sunt ca acest vameș nedrept, care face samavolnicii și atâtea altele[1]. Fariseul se credea drept, deoarece făcea faptele bune la exterior; postea, priveghea, făcea, ca să fie văzut, milostenie, făcea rugăciuni la colțurile ulițelor, unde ridica sus mâinile, își spăla mâinile înainte de a mânca și pe toate celelalte ale Legii și credea, potrivit conștiinței sale, că era foarte în regulă.

Vameșul nu făcea multă rugăciune. Ce spunea? „Milostiv fie mie, Doamne, păcătosului!”. Nu a spus multe lucruri, dar ce avea rugăciunea lui? Avea ceva deosebit. Care era aceasta? Recunoașterea că era un vameș, un păcătos. Vameșii, pe atunci, erau socotiți nedrepți și aveau împotriva lor acuzația de oameni păcătoși, de oameni de nimic, fiindcă răpeau. Prin urmare, sărmanul vameș își simțea nedreptățile. Cum ar fi putut să-și ridice capul cel sărac și să spună: „Dau zeciuială din toate câte am, postesc de două ori pe săptămână sau fac fapte bune și atâtea altele”? Acesta, văzându-și întunericul nedreptății și al păcatului său, a căzut la pământ și nu îndrăznea să-și ridice privirea, fiindcă se socotea ultimul om, cel mai mare păcătos. Și totuși, această aplecare a grumazului, datorată faptului că nu îndrăznea să privească la înălțime, era deja o rugăciune, care a cutremurat tronul dumnezeieștii mile. Și a coborât, zice, vameșul îndreptat, iar fariseul osândit. Smerenia aceasta, această plecare a capului cu privirea în jos, rușinea pe care o simțea, mustrarea conștiinței, toate acestea au contribuit la faptul că el a coborât îndreptat, adică iertat de Dumnezeu.

Mai ales această pildă a vameșului ne dă învățătura, ne luminează calea, ne dă prilejul să cugetăm, să vedem cum se aude rugăciunea celui care se roagă. Să ne cercetăm puțin pe noi înșine și să vedem: când ne-am rugat și mintea noastră a cutreierat prin toată lumea, iar noi nu am înțeles defel ce am spus, am simțit vreo schimbare înlăutrul nostru? Am simțit uscăciune, ca și cum nu am fi făcut rugăciune. Acesta este răspunsul pe care l-am primit. Am cunoscut aceasta din practică. Când însă ca și vameșul ne vom ruga astfel, în genunchi, cu lacrimi, cu smerenie, având cunoașterea de sine, să credem că rugăciunile noastre vor primi răspuns.

[1] Luca 18, 9-14.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.

Total
245
Shares
Previous Post

Dragostea dumnezeiască

Next Post

Războiul gândurilor între soacră şi noră

Related Posts