Cunoașterea de sine (I)

Sfântul și Marele Post este atelierul, școala sau, mai bine zis, Universitatea cunoașterii de sine. Această virtute nu este deloc ușoară și înțeleasă de la sine. Sfântul Vasilie cel Mare spune: „Cu adevărat, cel mai greu lucru dintre toate este să se cunoască cineva bine pe sine însuși.

Pentru că nu numai ochiul nostru, care le vede pe cele din afara omului, nu este potrivit să vadă sinea noastră, dar nici însăși mintea noastră, care vede cu multă acrivie și repede păcatul străin, este greoaie în a vedea propriile păcate”[1]. Cu Sfântul Vasilie este de acord și Sfântul Nil, care spune: „Mai înainte de toate, cunoaște-te pe tine însuți, pentru că nimic nu este mai greu decât a te cunoaște pe tine…, nimic mai ostenitor”[2].

1. Referitor la cunoașterea de sine, oamenii se împart în 5 categorii.

a) Cei care nu se cunosc pe sine sau se cunosc foarte puțin.

Aceștia nu văd nimic, sau văd numai cele „groase” și le scapă cu desăvârșire pe cele „subțiri”. Într-adevăr, lucru ciudat! Cercetăm universul, însă nu pe noi înșine. „Mai lesne cercetăm cerul, decât pe noi înșine”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Am cunoscut microcosmosul atomilor și al quarkurilor, am cunoscut macrocosmosul galaxiilor, dar nu am cunoscut lumea interioară a sufletului, sinea noastră. „Mereu uităm să coborâm în adânc. Nu ne punem semnele noastre de întrebare mai în adânc”, spune un filozof[3]. Acolo se săvârșesc toate, în adânc, iar nu la suprafață. Acolo de multe ori ne scindăm lăuntric.

Sfântul Macarie Egipteanul scrie că păcatul este în om ca „un alt suflet împreună cu sufletul”, sau cum spune mai delicat poetul creștin Veritis: „Înlăuntrul nostru două lumi se războiesc, luptă care zi și noapte ne chinuiește”. Iată care este cea mai mare luptă! „Nimeni nu este atât de mare vrăjmaș al omului, ca el însuși”, spune Sfântul Marcu Ascetul. De fapt cine sunt eu? Care este adevăratul meu caracter? Fiecare dintre noi are trei caractere. Cel care îl arată, cel pe care îl are și cel pe care crede că-l are. Pe noi trebuie să ne preocupe nu ceea ce văd alții, ci ceea ce vede Dumnezeu. Adevărata noastră sine este „omul cel ascuns al inimii”[4]. Noi, oamenii, suntem orbiți și nu vedem limpede. Iar orbirea provine de la patimi, păcate și de la multe griji. Toate acestea se fac ca o urdoare la ochii duhovnicești ai sufletului nostru. S-au adunat multe înlăuntrul nostru și ne ascund adevărul. „Dacă dai vopsea peste vopsea, rugina cum o vei putea vedea?”, spune un poet. Unii ca aceștia la Spovedanie nu știu ce să spună sau spun ceva foarte puțin și cu desăvârșire neesențial. Iar duhovnicul este nevoit să-i întrebe: „Nu aveți vreo patimă, păcat sau viciu?”. „Nu, Părinte, nu am omorât, nu am furat, ci vreau numai să-mi dai binecuvântarea să mă împărtășesc”. Ciudat, în timp ce pe de o parte el nu spune aproape nici un păcat, pe de altă parte însă vorbește smerit – dar nu cugetă smerit – spunând: „Părinte, eu sunt un mare păcătos…”.

b)  Cei care se cunosc pe sine, însă nu acceptă. Tăgăduiesc sinea lor  păcătoasă.

Care să fie pricina? Firește, aroganța, iubirea de sine și mândria lor. Un astfel de om vede numai lucrurile lui cele bune. Iar dacă va vedea vreo zbârcitură pe chipul sufletului său, atunci ca Laida cea de demult, va prefera ca, în loc să recunoască că are zbârcituri, să arunce oglinda și s-o spargă, strigând: „Eu să am zbârcituri?” Refuză să vadă adevărul. Nu suportă nici o urâțenie. „Egoismul este o lentilă dublă. Mărește sinea noastră și-i micșorează pe ceilalți”.

Ai încercat vreodată să-ți auzi glasul înregistrat? Toți ceilalți îl recunosc în afară de tine. Numai când ești convins că este glasul tău, numai atunci recunoști falsitatea și instabilitatea lui. La fel se întâmplă și atunci când izbutești să te cunoști obiectiv pe tine. Omul egoist vede numai cele bune ale sale. „Fiecare este primul și cel mai mare lingușitor al său”[5], spunea înțeleptul Plutarh.

c)  Cei care cunosc, acceptă, dar se îndreptățesc sau pun pe seama altora.

Îndreptățirea a început de la Adam, a mers la Eva și a ajuns la noi. „Nu sunt eu de vină”, spune Adam. „Nu sunt eu de vină, ci șarpele”, spune Eva. Îndreptățirea. Părintele Paisie Aghioritul spune că îndreptățirea alungă Harul dumnezeiesc. „Din clipa în care omul justifică cele de nejustificat, se izolează de Dumnezeu. Intră o izolație de cauciuc între om și Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Este ca și cum ai zidi un perete, care să te despartă pe tine de Dumnezeu. În acest caz tai orice legătură cu El”[6]. Unul ca acesta la Spovedanie se îndreptățește, spunând: „Părinte, trebuia să facem avortul, deoarece atunci era mai importantă cariera noastră”. După îndreptățire vine osândirea. „Cei mai mulți sunt subiectivi cu ei înșiși și obiectivi cu alții; uneori înfricoșător de obiectivi. Însă scopul este să fim obiectivi cu noi înșine și subiectivi cu ceilalți”[7]. Fiindcă nu suntem subiectivi cu ceilalți, de aceea îi osândim. În Scara Sfântului Ioan Sinaitul aflăm exact pricina. „Contabilii aspri si amănunțiți ai greșelilor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu și-au adus niciodată aminte în chip nemincinos și deplin de greșelile lor. Căci dacă ar privi cineva amănunțit la păcatele sale, înlăturând acoperământul iubirii de sine, n-ar mai purta grijă de nimic din cele ale vieții. Ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine, chiar dacă ar trăi 100 de ani, chiar dacă ar vedea râul Iordanului plin întreg de lacrimile pornite din ochii săi”[8]. „Avva, de ce cad adeseori în osândire?”, l-a întrebat un oarecare frate pe Starețul său. Iar acela i-a răspuns: „Deoarece încă nu te-ai aflat pe tine, fiule”. Unul ca acesta la spovedanie aruncă greutatea asupra celorlalți: „Părinte, m-a scos din fire acest bărbat al meu. Este atât de capricios. Cum să nu strig la el? Desigur, eu nu vreau să mă mânii, sunt o fire liniștită, dar el și pe un Sfânt îl scoate din fire”.

d)   Cei care se cunosc, acceptă realitatea, dar se complac în acest compromis. Nu vor nici o schimbare.

„Așa sunt eu; ăsta sunt. Cui îi place de mine, bine. Nu am nici un motiv să mă schimb. De aceea nu există niciun motiv să mă nevoiesc”. Unii ca aceștia trăiesc în acord cu patimile. Au devenit prieteni. Așa cum a devenit alcoolicul cu băutura.

e) Cei care se cunosc, acceptă realitatea și încearcă să se schimbe. „A nu afla greșeli în sinea ta este o mare greșeală. Și a nu-ți îndrepta greșelile pe care le afli în tine este o greșeală și mai mare”. Nu sunt așa, ci așa am devenit, așa am ajuns. Așa a decăzut chipul lui Dumnezeu din mine. Nu-mi place cum sunt. Nu-mi place nici mie, nici celorlalți. Așadar trebuie să mă cunosc pe mine și să mă schimb. Dar de ce să mă schimb? Pentru cine? Pentru Hristos. El este Mirele meu și-L iubesc. Eu sunt mireasa[9] Lui și vreau să-I plac. Cunoașterea de sine ortodoxă este hristocentrică, iar nu antropocentrică, așa cum este cunoașterea de sine a unui budist sau a unui ateu, care se schimbă pentru el însuși. Eu mă schimb pentru Cel pe care-L iubesc. Vreau să aflu ce-I place la mine și ce nu-I place; ce-L mâhnește. Scopul cunoașterii de sine nu este îmbunătățirea lăuntrică promovată prin seminarele de autocunoaștere ale mișcării Noii Ere, ci dragostea pentru Mirele Hristos. Iubirea dumnezeiască va aduce și cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea de sine, nu pentru mine, ci pentru El.

2. Cunoașterea de sine a Sfinților.

Sfinții, pentru că au simțire curată, de aceea au și conștiință de sine și încă profundă. Avva Dioscor plângea în chilia sa, și ucenicul său l-a întrebat: „De ce plângi, avva?” Iar bătrânul i-a răspuns: „Îmi plâng păcatele”. Atunci ucenicul i-a spus: „Avva, dar tu nu ai păcate”. Și bătrânul i-a răspuns: „Află, fiul meu, că de mă voi lăsa să-mi văd păcatele, nu sunt de ajuns alți trei sau patru să le plângă”[10]. De asemenea, avva Matoi spunea: „Când eram mai tânăr spuneam în sinea mea că poate lucrez ceva bun, iar acum dacă am îmbătrânit văd că nu am nici un lucru bun în sinea mea”. Întocmai pe aceeași lungime de undă și un ales cleric al secolului trecut, Părintele Evsevie, spunea la sfârșitul vieții sale: „Pentru mine acum viața este o mare povară. Dacă voi mai trăi cu siguranță nu voi mai putea face altceva, fără numai să mă cunosc mai bine pe mine însumi. Cu mai mulți ani în urmă aveam impresia că mă cunoșteam pe mine, însă lucrurile mă conving că nu m-am cunoscut bine”.

Întâiul născut al cunoașterii de sine este firește prihănirea de sine. Sfinții se prihăneau și se defăimau pe ei înșiși cu atâta ușurință. Ascultați prihănirea de sine și încă publică a Sfântului Cosma Etolianul: „Nu spune că ești smerit, căci înlăuntrul tău este purcelul mândriei. Mă vezi și pe mine cu această barbă? Este plină de mândrie. Dumnezeu să ne-o dezrădăcineze din inima noastră”.

Ascultați acum și spovedania unui Stareț sfânt, Părintele Filothei Zervakos, care a fost aflată, după moartea sa, printre însemnările sale:

„1. Nu-L iubesc cu Dumnezeu din tot sufletul meu, din toată inima și din tot cugetul meu. Nu fac ascultare de poruncile Domnului.

            2. Nu mă rog și nu studiez cu atenție. La sfintele Slujbe și la privegheri, chiar și în vremea Dumnezeieștii Liturghii, stau în biserică fără frică, luare aminte și evlavie. De multe ori am gânduri necuviincioase, rușinoase, necurate și hulitoare.

            3. Nu am adevărată pocăință, nici întristare, nici lacrimi. Nu mă spovedesc curat și cu zdrobire de inimă; nici nu am simțirea că spovedania mea se face înaintea Atotcunoscătorului Dumnezeu, Care pretutindenea este.

            4. Nu-l iubesc pe aproapele ca pe mine însumi.

            5. Sunt mândru, împotrivitor, iubitor de slavă, iubitor de sine, limbut, caut să plac oamenilor; vorbesc în deșert, vorbesc mult, glumesc și râd pentru lucruri prostești, clevetesc, judec, osândesc, spun minciuni, mă mânii, mă înfurii și țin minte răul.

            6. Nu am înfrânare, răbdare, blândețe, smerenie. Sunt robul pântecelui, lacom, mănânc în ascuns, sunt capricios, nestatornic.

            7. Păcătuiesc cu cuvintele și cu faptele, cu voie și fără voie, întru știință și întru neștiință; sunt leneș și trândav și din această pricină de multe ori am pofte rele și rușinoase și gânduri necuviincioase, rușinoase, necurate și de mândrie.

            Pentru aceste păcate pe care le-am mărturisit înaintea lui Dumnezeu și înainte ta, Părinte, și pentru altele nenumărate, care din uitare sau din neștiință am trecut cu vederea să le mărturisesc, cer iertare de la Dumnezeu”.

Dacă el a spus astfel, ce trebuie să spunem noi?