Dumnezeiasca frică este foarte necesară

Dumnezeu a dat celor ce se tem de Numele Său moștenire în Împărăția Cerurilor. Aceste stihuri pline de umilință le auzim la Vecernia Duminicilor din Postul Mare. Cât de adânc este înțelesul acestor cuvinte puține ale Profetului împărat David!

Precum un tată își împarte avuția sa în mod egal copiilor săi, înainte de a muri, fiecare copil primind parte din avuție, ca un moștenitor ce este, atât pentru a se întreține financiar, cât și ca mângâiere sufletească, tot astfel și Părintele Ceresc copiilor Săi adevărați, care cred în El și se tem de El, le dăruiește moștenire veșnică în Împărăția Cerurilor, în Ierusalimul cel de Sus, a acelor bunătăți negrăite ale Raiului.

Ce este însă frica lui Dumnezeu? Este făclia care ne luminează să pășim pe calea cea dreaptă, care duce la Împărăția lui Dumnezeu. Precum atunci când avem o făclie, o lumină și pășim în întuneric, ni se face izbăvire, dacă avem dumnezeiasca frică înaintea ochilor noștri și în cugetarea noastră, oriunde ne-am afla, oriunde ne-am opri, fie zi sau noapte, fie în casă, fie afară, aceasta ne luminează.

Dumnezeiasca frică este foarte necesară, ca să păzim căile Domnului, căci ne va izbăvi de tâlhari, așa cum ne scapă o lumină ce strălucește și vedem unde este cursa, unde este groapa, unde este vrăjmașul, unde locuiește. Se poate ca în întuneric să întâlnim un zid, un munte, o piatră mare, de care ne vom împiedica și vom cădea în prăpastie sau în râu ne vom îneca. În timp ce dacă avem lumina dumnezeieștii frici, toate aceste primejdii le trecem și le depășim. Dimpotrivă, netemerea de Dumnezeu poate să ne conducă la foarte multe greșeli.

Desigur, există două feluri de frici, frica fiiască, adică cea a copilului lui Dumnezeu, și frica de rob. Aceasta din urmă este cea care ne poruncește să facem ascultare la tot ce ne poruncește Domnul, deoarece ne așteaptă biciul și închisoarea sau izgonirea de la muncă, care va avea va urmare lipsa simbriei, a hranei și celelalte. Cealaltă, cea fiiască, este ca atunci când un copil își iubește tatăl. Nu vrea să facă rău, deoarece nu vrea să-l mâhnească, nu vrea să-l amărască. Este tatăl său și este dator să-i facă ascultare, căci Legea lui Dumnezeu aceasta o rânduiește, precum și rațiunea și toată alcătuirea dreptății. Iar atunci când copilul va asculta în acest chip, înseamnă că se teme de tatăl său, nu pentru că îl va pedepsi, ci din dragoste, fiindcă el l-a născut și este mai mare. Tot astfel și în relația noastră cu Dumnezeu, dacă înaintăm duhovnicește, ne depărtăm de frica de rob și ne înaintăm către cea fiiască, care este cea mai nobilă parte a fricii dumnezeiești.

Din tot ce vedem creat în jurul nostru, urcăm prin deducție logică la credința în Dumnezeu, de la om la Ziditor și de la creatură la Creator. Această credință adevărată în Dumnezeu astfel se naște, de la cel cauzat la Cauză. Astfel ajungem să credem în existența lui Dumnezeu, chiar dacă nu-L vedem cu ochii noștri trupești. Dumnezeu, ca un Duh desăvârșit, este nevăzut. Nu putem să-L percepem, fiindcă este neperceput. Nu putem să-L îngrădim, fiindcă este neîngrădit. Nu putem să-L închidem în mintea noastră, fiindcă este „neînchis”, este mai presus de întregul Univers.

Universul înaintea nemărginitului Dumnezeu este un microb. Ceea ce este un microb, care este nevăzut pentru ochiul omenesc și are nevoie de o lupă medicală ca să-l vadă cineva, tot astfel putem să comparăm Universul cu nemărginitul Dumnezeu. Gândiți-vă acum, noi a câta parte suntem noi, dacă Universul este ca un microb în comparație cu Dumnezeu. Suntem un zero inexistent și subordonat.

Cu credința de la zidire la Ziditor și de la creatură la Creator venim la credința în Dumnezeu. Credința aceasta naște în noi frica lui Dumnezeu. Desigur, în firea noastră există de la începutul creației înclinația să simțim că există ceva mai presus de noi, care nu poate fi perceput de noi, dar Căruia Îi datorăm respect și ascultare. Omul nu este cu putință să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască. Iar aceasta a spus-o Dumnezeu lui Moisi: „Nu este cu putință ca omul să vadă fața Mea și să trăiască”[1]. Și cu toate acestea a venit Hristos și a purtat Trup, S-a făcut Om, a venit lângă noi, ne-a vorbit față către față, ne-a vorbit despre Părintele Ceresc, despre destinația noastră și celelalte. Toate acestea le-am auzit din gura lui Dumnezeu și nu putem să ne îndoim de ele. Dumnezeu nu face greșeală și poruncile, care se dau prin gura lui Dumnezeu, sunt cele pe care Dumnezeu le cere de la om.

Însă cum vom cultiva înlăuntrul nostru frica lui Dumnezeu? Când credem în El. Cu cât mai mult credem, se deschid ochii sufletului prin credință și Îl vedem. Însă ca să se deschidă ochii sufletului, trebuie ca viața noastră să fie virtuoasă, atentă, ascetică. Atunci se schimbă starea inimii față de Dumnezeu. Cu cât nu-L vedeam, cu atât nu ne temeam de El. Când de pildă vedem mașina poliției rutiere urmărindu-ne, toți șoferii micșorează viteza, ca să nu-i amendeze.

[1] Ieșire 33, 20.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.

Previous Post

Ce trebuie să facă cineva, atunci când toate în viața lui sunt negre

Next Post

Trei diavoli mari, trei vrăjmași mari avem

Related Posts
Total
0
Share