Bătrânul Isaac din Mănăstirea Dionisiu a fost un monah ce a trăit în obşte făcând o ascultare vrednică de urmat. Se deosebea prin ascultarea desăvârşită, care se naşte din omorârea voii proprii. Se istovea pe sine însuşi în ascultare. Se nevoia în ascultare, privind la răsplata pentru lucrarea ascultării. Socotea ascultarea ca o temelie a vieţii ascetice şi o aşeza deasupra tuturor virtuţilor şi prin aceasta şi‑a câştigat mântuirea. Prefera să moară, decât să nu facă ascultare şi să calce porunca întâi‑stătătorului său. Şi nu este deloc uşoară ascultarea continuă, pentru că ascultătorul are o luptă îndoită: una pe care i‑o provoacă stareţul şi cealaltă, diavolul. Pentru ucenicul care face ascultare, oricât de bun ar fi în celelalte fapte, este firesc să existe şi neputinţe de neînlăturat: astăzi îl vede pe stareţ ca sfânt, în timp ce mâine dimpotrivă. Vrăjmaşul îi şopteşte la ureche diferite gânduri împotriva stareţului. Cu cât ucenicul îl respectă şi îl cinsteşte, cu atât mai mult diavolul încearcă să distrugă această legătură a dragostei, precum scrie Sfântul Teodor al Edesei.
Părintelui Isaac nici nu i‑a trecut prin cap vreodată să se arate neascultător. De aceea, timp de şaizeci de ani, nu a refuzat nicio ascultare. A împlinit ascultările de morar, chelar, vier, brutar, prescurar, poştaş şi grădinar.
Pentru această harismă dumnezeiască a ascultării lui, Dumnezeu şi Maica Domnului îl acopereau întotdeauna cu Harul lor cel dumnezeiesc.
Odată a rămas blocat de zăpadă pe munte şi credea că i s‑a apropiat moartea. Din cauza vremii rele şi a zăpezii, nu mai vedea drumul şi nu mai găsea niciun alt mijloc de izbăvire. Giulgiul alb de nea l‑ar fi acoperit în scurt timp pentru viaţa cea veşnică. În acele ceasuri grele pe care le‑a trăit, a găsit scăpare la Maica Domnului, pe care o chema cu credinţă.
La mănăstire toţi erau neliniştiţi şi făceau rugăciune către Maica Domnului ca să‑l ajute şi să‑l izbăvească, în orice necaz s‑ar fi aflat. La un moment dat, fără să‑şi dea seama cum, s‑a aflat la intrarea mănăstirii. Ceilalţi monahi, care erau neliniştiţi şi îngrijoraţi din cauza lui, s‑au bucurat când l‑au văzut. Însă nu au văzut urmele paşilor săi pe zăpadă, nici în afara mănăstirii şi nici la intrarea ei. Atunci au înţeles că, prin harul preaputernic al Maicii Domnului, se întâmplase ceva deosebit şi suprafiresc.
Părintele Isaac, pe lângă ascultare avea şi înfrânare, smerenie şi dragoste. Vărsa multe lacrimi în fiecare noapte pentru toată lumea care suferea. Uita să doarmă şi se ruga pentru cei suferinzi. A adormit în Domnul în 1932.
Extras din Patericul Maicii Domnului– Arhim. Teofilact Marinakis, Editura Evanghelismos.
