,

Gheorghe, luptătorul cel neînfricat

Cu mult timp în urmă, un tânăr soldat roman se îndrepta în goană spre Palestina. Trecând prin părţile Libiei, s-a oprit într-o cetate să-şi tragă sufletul şi hrănească minunăţia de cal alb de care avea atâta grijă.

Era mirat Gheorghe – căci astfel se numea cavalerul despre care povestim – de tristeţea ce se citea pe chipurile oamenilor din cetatea aceasta. Nimeni nu zâmbea, nimeni nu vorbea prea multe, mâhnirea domnea peste tot. Cu greu a aflat că tocmai în ziua aceea împăratul cetăţii era nevoit să-si dea singura fiică spre a fi înghiţită de un balaur.

– Ce fiară poate să vă înspăimânte într-atât încât să o trimită împăratul la moarte pe prinţesă? îl întrebă nedumerit Gheorghe pe omul ce i-a povestit necazul.

– O, nici nu ştii tinere ce năpastă mare s-a abătut asupra noastră… Monstrul ăsta înspăimântător, când iese din lac, otrăveşte cu suhrea lui tot ce atinge. Pentru a ţine departe o asemenea nenorocire, noi toţi am hotărât și-I dăm câte o oaie din turmele noastre. Dar oile ni s-au terminat şi fiara a apărut iarăși. Nemaiavând cu ce să o îmblânzim, ajunşi la disperare ne-am gândit să-I dăm pe unul dintre noi. Aşa am zis tragem la sorţi, cine se nimerește, acela va fi dat balaurului. Dar, vai, sorții au căzut asupra prințesei, o mândrețe de fată. E așa de bună la suflet și cuminte și… O, ce-o să ne facem acum?…

Dintr-odată se auziră niște sunete înfricoșătoare, semn că fiara se pregătea să iasă din lac. Atunci oamenii l-au văzut pe tânărul abia sosit cum, fără teamă, s-a însemnat cu un semn necunoscut lor, semnul crucii, același care se făcea la capătul suliței pe care o mânuia. A încălecat şi s-a îndreptat cu mare curaj spre balaurul ce ieșea să-și primească prada. Fata împăratului tremura, când pe lângă ea a trecut tânărul războinic. Doar îl auzi strigând câteva cuvinte: “În numele Tatălui și Fiului și al Sfântului Duh!” Și-apoi l-a văzut repezindu-se cu sulița asupra fiarei. A lovit-o, a culcat-o Ia pământ, a cerut fetei brâul şi a legat-o. Oamenii, văzând fiara, se îndepărtau înspăimântați. Neînfricatul Gheorghe îi liniştea pe oameni, spunându-le că nu mai au de ce teme: fiara a fost învinsă.

Împăratul a venit la tânăr într-un suflet, mullţumindu-i pentru salvarea fetei şi a cetăţii. Dorind să-şi arate recunoştinţa, i-a spus lui Gheorghe:

– Pentru că ne-ai scăpat de necazul ce ne-a chinuit atâta amar de ani, îţi voi dărui tot ce îţi doreşti. Ia câte bogăţii poţi duce, însă tare m-aş bucura dacă ai alege să rămâi aici şi să-mi fii ginere.

– Mărite împărate, mă simt onorat de încrederea pe care mi-o arăţi şi n-aş vrea să consideri lipsă de respect ceea ce am să-ţi spun. Mie, Măria Ta, nu-mi trebuie nimic. Am tot ce-mi este necesar pentru viaţa aceasta: ştiu cum să mă pregătesc pentru viaţa viitoare.

– Despre ce viaţă vorbeşti, tinere? întrebă nedumerit împăratul.

– Vorbesc despre viaţa trăită în numele Mântuitorului Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Despre bucuria aşteptării vieții veşnice pe care acesta ne-a promis-o tuturor creştinilor. El este Cel Care m-a ajutat să înving balaurul prin rugăciune şi prin puterea Sfintei Cruci, semnul despre care m-au întrebat toţi. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva, mulţumeşte-I Lui, adevăratului Dumnezeu, chiar dacă, nu-L vezi.

Împăratul a făcut mai mult decât atât. Se spune că în acea zi împăratul şi toţi locuitorii cetăţii s-au botezat, devenind creştini.

Vremea în care trăit acest soldat al lui Hristos era potrivnică creştinilor, astfel că nu trecut mult timp până ce împăratul roman Diocleţian a aflat că tocmai el, Gheorghe, unul dintre bravii săi generali, este creştin. Înfuriindu-se peste măsură, Diocleţian l-a aruncat în temniţă, gândind că poate acolo se va răzgândi tânărul şi va renunţa la credinţa sa.

I-a oferit bogăţii nenumărate, numai să-şi trădeze credinţa. Într-una din zile, împăratul auzi un zvon care îl tulbură foarte: chiar în închisoare Gheorghe, atingându-se de trupul unui prizonier ce murise în celula sa, l-a înviat. Vestea minunii s-a răspândit cu repeziciune.

Diocieţian se întreba, plin de furie: „Cum să fie posibil aşa ceva? Cum să crezi că cineva poate învia morţii? Este o înşelătorie!”

– Trebuie să văd cu ochii mei ce se petrece, îşi spuse el, pornind către celulele întemniţaţilor.

Pe măsură ce se apropia, zarva era tot mai mare. Împăratul nu înţelegea ce spun prizonierii, însă atunci când a ajuns aproape, a auzit cum toţi strigau:

– Adevărat este Dumnezeul creştinilor, Cel ce a înviat şi ne mântuieşte pe toţi! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

– Tăcere! a urlat împăratul din toţi rărunchii. Şi, privind cu o figură schimonosită la chipul senin al lui Gheorghe, a strigat:

– Dumnezeul tău nu există, nu poate fi văzut şi nu El l-a înviat pe nenorocitul din temniţă. Este minciună şi vrăjitorie!

– Nu este loc de vrăjitorie aici, a răspuns blând, dar ferm Gheorghe. Este numai lucrarea lui Dumnezeu cel adevărat şi atotputernic, Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinarea.

– Gărzi!!! Să fie chinuit până la moarte acest nesupus. Să vedem, va ajuta Dumnezeul lui?!

Fără teamă, Gheorghe începu să se roage, întărindu-se:

– Doamne, Dumnezeul meu, întăreşte-mă să te pot mărturisi până la capăt. Ajută-mă să primesc fără teamă şi cu demnitate orice suferinţă care mă aduce mai aproape de Tine.

Gheorghe a avut de îndurat multe chinuri, însă Dumnezeu i-a dat putere și abia acum tânărul şi-a arătat cu adevărat curajul şi vitejia, înfruntându-le fără să se vaite sau să-şi arate în vreun fel durerea, spre necazul împăratului.

După ce şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, trupul său a fost lăsat în voia sorţii, fiind aruncat de romani. Însă câţiva creştini l-au luat şi l-au dus în cetatea Lida, înmormântându-l cu toată cinstea cuvenită şi considerându-l pe acest viteaz „mare mucenic”, adică cel care şi-a dat viaţa pentru credinţă. Jertfa tânărului, răbdarea și seninătatea cu care a îndurat chinurile i-au determinat pe unii soldaţi să se declare şi ei creştini.

Împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, văzând curajul şi statornicia în credinţă a tânărului războinic s-a întărit, mărturisind că este creştină. Dar nici chiar ea nu a scăpat de mânia împăratului, fiind aruncată în închisoare. Acolo s-a rugat lui Dumnezeu să o ia la El, dacă nu va fi în stare să îndure chinurile la care ar fi supusă. Şi astfel, Dumnezeu a luat-o la El, înainte ca împăratul să apuce să-şi umilească soţia.

Sfântul Gheorghe este considerat ocrotitorul Moldovei (chipul său era reprezentat pe steagul voievodului Ştefan cel Mare), patronul spiritual al Angliei (Crucea Sfântului Gheorghe apare pe steagul Angliei, „Union Jack”), precum şi al mai multor ţări printre care Georgia, Malta, Lituania şi Serbia. În România, Sfântul Gheorghe este ocrotitorul Forţelor Terestre Române şi patronul oraşului Sfântu Gheorghe.

Pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe îl sărbătorim în fiecare an, în 23 aprilie, iar pe Sfânta Atexandra în 21 aprilie.

Rugăciune catre Sfântul Gheorghe:

Sfinte Gheorghe, ajută-mă să nu mă tem şi să-mi doresc să fiu curajos în îndeplinirea faptelor bune! Ajută-mă să înțeleg că a fi cu adevărat viteaz nu înseamnă să mă lupt cu brațele, cu pumnii, mânat de furie, ci să duc lupta cea bună, prin gânduri, vorbe şi fapte pline de bunătate, împotriva a tot ceea ce mă-ndeamnă să înfăptuiesc răul. Amin
Extras din cartea 12 luptători și eroi adevărațiFlorina Jinga, editura Nepsis.