Pictură de icoane
Deși avea atâtea probleme de sănătate, Kleoniki a izbutit să-și pună în valoare harismele înnăscute și să se dedice picturii de icoane, astfel încât s-a vădit puterea lui Dumnezeu în neputință. Este împlinirea cuvintelor Sfântului Prooroc Isaia: „Întăriţi-vă voi, mâini slabe şi prindeţi putere genunchi slăbănogi”[1], și a cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”[2]
Așa cum am spus mâinile sale erau cu totul lipsite de putere, parcă erau paralizate. Însă când duhovnicul său a îndemnat-o să se ocupe cu pictura de icoane, a făcut ascultare și, cu binecuvântarea lui, a început mai întâi să deseneze, în 1990, iar apoi a urmat lecții speciale la Sihăstria Sfântului Grigorie Palama la Kufalia-Tesalonic.
Cu multă stăruință s-a dăruit acestei lucrări. Vreme de trei săptămâni a primit lecții cu privire la pictarea veșmintelor, iar apoi a învățat să picteze chipuri.
În 1993 a primit un șevalet electronic confecționat de prietenii săi duhovnicești, care avea clape speciale în partea dreaptă și pe care apăsându-le, muta cadrul în interiorul căruia avea așezată icoana ce trebuia pictată.
Așezată în căruciorul pentru invalizi, cu mâinile legate cu sfoară, ca să se sprijine și să nu cadă, punea la casetofon Paraclisul Sfântului a cărui icoană o picta și rostea Rugăciunea lui Iisus.
Înainte de a începe lucrarea, citea o rugăciune specială, pe care o avea așezată undeva sus.
Mama sa ne-a povestit că odată i-au înghețat mâinile și nu putea să le miște, de aceea i-a căzut pensula din mână. Atunci ea i le-a încălzit cu suflarea sa și i-a dat pensula, ca să continuie cu acele „degete delicate”.
Când se întâmpla greșească, nu-i lipsea umorul. Odată, după ce a aurit icoana, i-au căzut în poală câteva bucățele de aur și a spus: „Ai văzut ce fiică de aur ai?”
S-a învrednicit să picteze mai mult de patruzeci de icoane ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului și ale unor Sfinți.
Pe o icoană, în partea de jos, a scris: „Doamne, fiecare lucrare a mea să înceapă cu Tine și să se termine cu Tine” (Starețul Antonie).
La invitația Asociației Sfântul Hristofor (care se ocupă cu ajutorarea copiilor bolnavi de miopatie) a mers trei ani la rând, în timpul verii, la Peania-Attikis, unde le împărtășea copiilor cu probleme locomotorii cunoștințele sale și experiența sa în arta picturii de icoane.
În aprilie 1997, în urma referatului decanului Facultății de Teologie din cadrul Universității Aristotel din Tesalonic, s-a organizat o expoziție cu lucrările sale la Facultatea de Teologie. La deschiderea acestei expoziții a vorbit cu studenți și profesori fără să se pregătească mai dinainte. A fost prezent și rectorul de atunci, domnul Mihail Papadopulos. Printre altele a spus:
„Când cădem, întâlnim Piatra credinței și această Piatră este Hristos și duhovnicul nostru.”
După expoziție și după discuție, participanții spuneau că nu vor uita niciodată ceea ce au trăit.
A pictat și portretul generalului Makriianis și a scris alături următoarele cuvinte: „Fără virtute și durere pentru patrie și fără credință, popoarele nu există”.
A primit patru premii la diferite expoziții de icoane. O parte din câștigurile dobândite din vânzarea lucrărilor sale le trimitea la Misiunea din Africa (așa cum făcea mai înainte când broda și făcea cruciulițe, semne de carte, opinci și altele). Îi plăcea buna rânduială. În camera ei toate erau în ordine. Avea un carnețel unde scria amănunțit cărțile, unde se afla fiecare, în care raft, în care sertar, casetele, broșurile, știa exact locul fiecărui lucru. Pe prima pagină a acestui carnețel scria: „Fă Doamne ca toate câte fac, citesc, scriu și gândesc să fie spre slava Numelui Tău” (Starețul Antonie).
Încercările și influența binefăcătoare a pildei sale
„Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume.”[3]
Cu trecerea timpului, datorită evoluției bolii, Kleoniki se mișca din ce în ce mai greu. Odată aceasta a avut influență și asupra stării sale sufletești. Deși avea răbdare, însă ca un om, avea și ea problemele ei, mai ales când era nevoie să lipsească mama sa datorită unor intervenții medicale, pentru că atunci se temea.
Odată, pe când avea dureri, deși se afla în acea situație grea, nu a spus însă nimănui nimic, ci l-a chemat de trei ori în rugăciune pe duhovnicul ei, iar în ziua următoare acela a telefonat și a venit să o viziteze.
Mama sa ne-a spus: „Când starea ei se înrăutățea, spunea: «Să nu mă lași să dorm mai mult de două ore.» Simțea că i se taie respirația. Mă aplecam ca să aud dacă mai respiră.
Multe nopți le petreceam fără somn, pentru că o durea tot trupul. Voia să îi întorc picioarele pe cealaltă parte, fiincă simțea că nu o încăpea patul, pe care îl vedea ca pe ceva care aduce numai durere; nu putea să doarmă deloc. Voia să schimbe camera, să se liniștească. Într-o noapte nu am dormit amândouă, pentru că se molipsise de la mine de bronșită acută. Avea febră și tușea.
De la 10 seara până la 6 dimineața nu am închis nici un ochi. De pe pat o puneam în cărucior, iar de acolo, din cărucior, o puneam din nou pe pat.
Ce nevoință duhovnicească am avut în acea zi! Îmi curgeau lacrimi din ochi și spuneam: Dumnezeul meu, nu mai pot! Asta a fost! Îndată s-a liniștit și a adormit. Se pare că și aici a fost rânduiala lui Dumnezeu. De atunci sunt șapte ani și nu m-am mai îmbolnăvit niciodată.”
Pilda vieții lui Kleoniki i-a făcut pe mulți să-i ceară sfaturile în problemele lor. Unii dintre aceștia ne-au spus: „După întâlnirea cu ea plecai împlinit sufletește și uimit de cuvintele ei pline de înțelepciune. Nu plecai niciodată întristat, pentru că chipul ei era vesel și nici o clipă nu-ți dădea impresia că își dorește să fie altfel decât era. Ceea ce impresiona era faptul că nu avea nici cea mai mică urmă de revoltă pentru starea în care se afla. Strălucea de frumusețe datorită zâmbetului, a prisosului dragostei izvorât din bogăția sufletului său. Odată a spus:
„Poate că Dumnezeu îngăduie să fiu așa din multa Sa dragoste, căci altfel poate că aș fi apucat pe alt drum.”
Păreri ale Părinților despre Kleoniki
Kleoniki înseamnă slăvită biruință! Și Niki va birui!
Părintele Paisie
L-au vizitat la Suroti împreună cu Iosefina în 1988. Starețul a venit și s-a așezat în mașina cu care le aduseseră pe cele două fete infirme. Le-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci cu crucea sa și a vorbit cu ele despre dragostea cea plină de noblețe a lui Dumnezeu.
Cu prilejul unei alte vizite Starețul a spus:
„Kleoniki, o să te vedem într-un colț al Raiului.”
În cartea „Limonarul laic” scrie: Este o tânără paralitică, pe care o duc la biserică cu căruciorul pentru invalizi. Ea a primit mult Har de la Dumnezeu și deși nu se poate mișca, chipul ei strălucește cu lumina Harului. Într-o zi i-a spus duhovnicului ei: „Mă tem, părinte, să nu mă fac bine și să pierd Harul lui Dumnezeu. Mai bine să fiu invalidă.”
În cartea „Săraci cu duhul”, părintele Ioanichie scrie: „O copilă bolnavă de miopatie duce o viață minunată. O minune a credinței! Trăiește cu zâmbetul pe buze, pictează icoane foarte frumoase, cu toate că ține pensula cu dificultate. Mai înainte făcea broderii, ca să ajute Misiunea din Africa.
Când au mers la Sfântul Rafail la Mitilini avea vreo treisprezece ani. La vohod mama ei a așezat-o jos, ca să treacă cu Sfintele Daruri peste ea. După otpustul Sfintei Liturghii a venit preotul lângă ea și a spus: „Kleoniki, dacă ai ști ce ascunde căruciorul tău!”
„Nu de la oameni așteptând ajutor, ci la mila Ta nădăjduind.”
Spre sfârșitul vieții sale picta cam o jumătate de oră, iar apoi, ca și cum ar fi presimțit ceva, îi spunea mamei sale: „Caută să-ți termini treburile, pentru că peste puțin timp nu o să mai poți pleca de lângă mine.” Unei cunoscute i-a spus: „Se apropie vremea!”
Deoarece plămânii săi nu funcționau bine, datorită slăbirii mușchilor respiratori, bioxidul de carbon nu era eliminat cum se cuvine din organism și aceasta îi provoca amețeli și stări de leșin. Creierul nu se oxigena bine și pentru prima dată a început să uite, ea care avusese o memorie atât de bună.
Cu două săptămâni înainte de sfârșit nu s-a simțit bine și de aceea i-a spus mamei sale: „Mamă, hai să strigăm tare Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Iar ea striga mai tare.
Apoi a avut o insuficiență respiratorie, buzele i s-au învinețit, i s-au întors ochii, a avut un atac de inimă. Cu mașina condusă de bărbatul surorii ei am mers repede la spital, iar pe drum sora ei i-a făcut respirație artificială. La Spitalul Papanikolau a fost internată la secția de terapie intensivă, i-au făcut intubație și a rămas astfel cincisprezece zile. Uneori rudele sale vedeau lacrimi curgându-i din ochi, poate că înțelegea, dar nu putea să vorbească. Înainte de a cădea în comă a spus:
„Nu vreau să mă chinuiesc mai mult, sunt deja chinuită, n-aș vrea să-mi facă traheotomie.”
Și într-adevăr, în ziua în care urma să i se facă traheotomie tensiunea a scăzut la 2,5 și nu i s-a mai făcut.
O cunoscută de-a ei, o tânără cu sufletul foarte curat, care a vizitat-o la secția de terapie intensivă, a văzut că în palma ei se conturase o cruce albă.
A adormit într-o zi de Duminică, pe 5 iunie 2005. Duhovnicul ei a spus: „Să o chemați în rugăciune pe Kleoniki!” La înmormântarea ei a citit și a tâlcuit psalmul 118.
O cunoscută de-a ei a văzut-o în ziua adormirii ei, fără să știe că se săvârșise, urcând la cer înconjurată de lumină într-un sicriu alb și salutându-o cu bucurie.
Niște rude și cunoscuți au văzut-o la patruzeci de zile de la adormire în chip simțit. Le-a zâmbit ca atunci când trăia.
Sora sa a auzit-o strigându-o pe nume, iar mama ei i-a simțit prezența pe când se închina la Sfintele Locuri.
Virtutea lui Kleoniki a fost foarte vădită în scurta ei viață.
Dacă ultimele cuvinte, pe care le spune cineva înainte de a muri constituie cea mai prețioasă și vrednică de cinste testament al său, să ne amintim de ultima rugăminte a lui Kleoniki:
„Hai să strigăm tare Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Veșnică să-i fie pomenirea roabei lui Dumnezeu Kleoniki și să ne învrednicim și noi să urmăm pildei sale!
[1] Isaia 35, 3.
[2] 2 Corinteni 12, 9.
[3] Filipeni 2, 14-15.
