Toţi cei care au trăit o viaţă păcătoasă, dar apoi s-au pocăit şi au început să trăiască duhovniceşte, trebuie să primească în continuare cu bucurie smeririle şi mâhnirile ce li se întâmplă, pentru că astfel îşi plătesc datoriile. Vedem pe Cuvioasa Maria Egipteanca, care a trăit o viaţă păcătoasă, cum, şi după ce s-a pocăit şi şi-a schimbat viaţa, dorinţele lumeşti o chinuiau. Însă a dat o luptă mare ca să le alunge. Diavolul îi spunea: „Ce vei pierde de vei vedea puţin Alexandria? Nu-ţi spun să te distrezi, ci numai s-o vezi puţin de departe”, dar aceea nici nu se întorcea să privească. Ce pocăinţă a avut! Alte Cuvioase, care nu trăiseră o viaţă lumească, nu au avut război. Însă Cuvioasa Maria, care trăise o viaţă lumească, a avut şi război. Iar chinuirea aceasta este cauterizarea rănilor păcatului. Şi astfel ajung la sfârşit şi unii şi ceilalţi în aceeaşi stare.
– Părinte, în aceste cazuri nu există deloc mângâiere dumnezeiască?
– Cum să nu! Multă şi chiar foarte multă! Cuvioasa Maria ajunsese la astfel de măsuri duhovniceşti, încât se ridica la un cot deasupra pământului atunci când se ruga.
Cei foarte păcătoşi, dacă se cunosc pe sine, au în mod firesc şi foarte mult material pentru smerenie. Orice cădere este negreşit o cădere, dar este şi material pentru smerenie şi rugăciune. Păcatele, dacă se pun în valoare orientându-le către smerenie, sunt ca şi gunoiul ce îl punem la răsaduri. Aşadar, de ce să nu folosească cineva acest material ca să îngraşe ogorul sufletului său pentru a deveni fertil şi dătător de roade? Adică unul care a făcut păcate mari, dacă simte cât a greşit şi spune: „N-ar trebui nici capul să-l ridic, ca să mă uit la vreun om”, fiindcă se smereşte mult, primeşte şi mult Har, sporeşte statornic şi poate ajunge la măsuri mari. În timp ce unul care nu a făcut păcate mari, dacă nu se aranjează corect, încât să spună: „M-a păzit Dumnezeu de atâtea greutăţi, iar eu sunt foarte nemulţumitor. De aceea sunt mai păcătos decât cel mai păcătos”, ajunge inferior duhovniceşte celuilalt.
Aduceţi-vă aminte de fariseu şi de vameş[1]. Fariseul avea fapte, dar avea şi mândrie. Vameşul avea păcate, dar avea recunoaşterea păcătoşeniei lui, zdrobire, smerenie – lucrul cel mai de seamă pe care îl cere Hristos de la om – de aceea s-a mântuit într-un chip mai uşor. Aţi văzut cum l-au închipuit pe fariseu într-o icoană? Arată cu degetul spre vameş: Nu sunt ca acesta!… Sărmanul vameş se ascundea după o coloană; nu avea obraz nici măcar să privească în jurul său. Şi fariseul Îi arăta lui Hristos unde se afla vameşul! Aţi luat aminte la aceasta? Ca şi cum Hristos nu ştia unde era vameşul. Fariseul, deşi a împlinit toate cele după tipic, pe toate le-a pierdut. Ce face mândria! Atunci când un om are păcate, dar nu are smerenie, atunci are păcatele vameşului şi mândria fariseului. „Harisme” duble! „Şi râios, şi chel!”, cum se spune în Epir.
Încercaţi, pe cât puteţi, să eliminaţi toxinele duhovniceşti, patimile, ca să vă dobândiţi sănătatea duhovnicească.
[1] Lc. 18, 9-14.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
