Preotul are o mare responsabilitate

Preotul nu poate închide niciodată uşa sa, pentru că are mare responsabilitate. Unul este descurajat, altul bolnav şi are nevoie, altul îşi dă sufletul. Pe unii trebuie să‑i primească, pe alţii să‑i cerceteze. Preotul nu poate spune nu. Se primejduiesc suflete? Trebuie să le ajute. Dacă nu le ajută şi Dumnezeu le ia nepregătite, cine va avea răspunderea? Nu o va avea preotul? Eu, ca monah, pot închide uşa, pot pleca în pustie, pot să dispar şi să ajut cu rugăciunea fără zgomot. Pentru că treaba mea nu este să rezolv problemele lumii, ci să spun vreo rugăciune pentru lume. De aceea nu m‑am făcut nici preot, nici duhovnic, ca să ajut în alt fel. Dacă aş fi fost preot în lume, n‑aş fi putut închide uşa mea. Ar fi trebuit să mă conformez întotdeauna, fără deosebire, la orice mi‑ar fi cerut ceilalţi. Mai întâi m‑aş fi îngrijit pentru toţi oamenii parohiei mele şi apoi ceea ce ar fi prisosit aş fi dat acelora care mi‑ar fi cerut să‑i ajut. M‑aş fi interesat nu numai de cei credincioşi, ci şi de cei necredincioşi, de atei, de vrăjmaşii Bisericii. Sau dacă aş fi fost duhovnic şi unul mi‑ar fi spus ceva despre altul, aş fi strigat şi la acela, ca să rezolv problema. Aş fi telefonat să văd ce face celălalt care a avut o ispită, cum a înfruntat o oarecare problemă etc. Cum aş fi putut să mă liniştesc?

Ca să‑l urmeze credincioşii, preotul trebuie să meargă în frunte. Vezi, într‑o turmă merge înainte berbecul, pe care îl urmează celelalte oi. Când îşi întoarce coarnele spre dreapta, atunci se întoarce şi restul turmei spre dreapta. Toate oile îl urmează pe berbec, adică pe cel mai mare al lor. De aceea oile nu se depărtează între ele, ci merg una după alta. Au pe berbec ca direcţie, iar ele numai îl urmează.

– Părinte, cineva care are o responsabilitate păstorească este îndreptăţit să iubescă un suflet bun mai mult decât pe un altul ce are pretenţii neraţionale?

– Să presupunem că eşti cioban şi ai în turma ta mulţi miei. Unii pasc bucuroşi şi behăiesc, iar alţii sunt închirciţi sau cu vreo lipitoare pe ei şi se depărtează de turmă. De care te vei îngriji mai mult? Nu te vei îngriji oare de cei care sunt închirciţi? Sau dacă se repede spre unii un şacal şi începe să zbiere, unde vei alerga? Spre aceia care zbiară: „Bee‑bee” şi pasc în linişte, sau spre aceia care zbiară cu disperare de frica şacalului? Pe cioban îl doare mai mult de mielul bolnav sau rănit şi se îngrijeşte de el în chip deosebit, ba chiar îl ia şi pe umerii săi. Atât pe cei care fac minuni, cât şi pe cei răniţi de vrăjmaşul diavol să‑i avem aşezaţi în acelaşi loc al inimii noastre; să nu dispreţuim în sinea noastră pe cei din urmă. Mai mult i‑am iubit, m‑a durut şi îi am în mintea mea mereu pe cei ce au avut o viaţă rea şi se nevoiesc să‑şi taie patimile lor, decât pe cei ce nu sunt chinuiţi de patimi. Când există dragoste lăuntrică, atunci simte şi celălalt, pentru că dragostea aceasta îndulceşte tot omul exterior şi îl înfrumuseţează cu Harul dumnezeiesc ce nu poate fi ascuns, pentru că străluceşte.

Păstorii, fie preoţi, fie arhierei, este bine să‑şi aducă aminte ce a suferit Moise cu un popor cârtitor de două milioane de suflete. Câtă rugăciune cu dragoste n‑a făcut pentru popor şi cât nu s‑a chinuit ani de zile în pustie pentru ei, până ce i‑a adus în Pământul Făgăduinţei! Dacă pe acestea şi le vor aminti mereu, se vor încuraja foarte mult şi nu vor murmura niciodată pentru prea micile lor necazuri în comparaţie cu greutăţile prin care a trecut Moise.

Extras din Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.

Total
111
Shares
Previous Post

Nădejde în Domnul şi strădanie

Next Post

După credinţa voastră, fie vouă! (Duminica Vindecării a doi orbi și a unui mut din Capernaum)

Related Posts