„Ce vrea Danion cu toate astea? Eu nu constat că am ochi şi urechi?” Frăţioare, dacă tu ai fi înţeles cât de minunat a fost făcut omul, nu-ţi mai spuneam acestea ca unui copil. Dar omul pe care îl descrii tu, care are puteri paranormale, este foarte diferit de omul despre care îţi scriu eu. Tu îmi scrii despre omul chemat să devină supraom, să devină un fel de semi-zeu. Eu îţi scriu despre omul chemat să se îndumnezeiască. „Sfântul” tău are tot felul de puteri misterioase. Sfântul meu nu are decât dragoste, smerenie, rugăciune şi nevoinţă. Dar este pătruns de energiile dumnezeieşti şi este mai presus de orice plăsmuire omenească.
Stai să termin ceea ce am început: dacă omul creat de Dumnezeu ar fi mers pe calea ascultării, nu ar fi cunoscut niciodată durerea, păcatul sau răul. Dar Adam a „profitat” de marele dar al libertăţii şi a ales calea morţii. Şi toţi urmaşii săi au purtat pecetea căderii sale. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om tocmai pentru a-l ridica pe om din adâncurile morţii. S-a întrupat, a trăit între oameni, le-a propovăduit calea mântuirii, şi pentru aceasta a pătimit moarte pe cruce. Şi a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, pentru ca toţi cei din mormântul păcatului să moară morţii şi să trăiască viaţa cea adevărată. Firea oamenilor fiind slabă nu era de ajuns ca oamenii să ştie care fapte să le facă şi care fapte să nu le facă. Dacă ar fi fost aşa, nici nu mai era nevoie să se întrupeze Hristos, ci ar fi fost de-ajuns să trimită un nou prooroc, asemenea proorocilor din vechime, şi acesta ar fi răspândit el singur adevărurile credinţei creştine. Dar omul a avut nevoie de mult mai mult pentru a-şi îndrepta viaţa. De aceea a apărut Biserica, a apărut ca o şcoală a mântuirii, dacă îmi este permis să vorbesc astfel. Sfinţii Apostoli au fost aleşi pentru a boteza popoarele, pentru a împărtăşi oamenilor harul sfinţitor şi pentru a-L aduce pe Hristos în mijlocul acestora, pentru a veghea ca turma cuvântătoare să ducă o viaţă sfântă şi să fie ferită de rătăciri. La care tu întrebi: de ce sunt preoţii păcătoşi? Dacă Biserica este bună, de ce slujitorii ei sunt răi? Dar dacă Dumnezeu ar fi putut crea o Biserică în care toţi slujitorii să fie sfinţi, oare nu ar fi făcut-o? Să ţinem cont că Dumnezeu a ales preoţi dintre oameni ca noi, şi că dacă noi suntem păcătoşi, preoţii sunt pe măsura noastră (ca să nu zic că sunt şi în zilele noastre destui preoţi cu viaţă sfântă, preoţi plini de harul Duhului Sfânt.) Dumnezeu ar fi vrut într-adevăr o biserică ai cărei toţi slujitori – şi nu numai ei, ci şi credincioşii – să fie sfinţi. Dar răspunsul pe care l-au dat oamenii nu a fost pe măsură.
Domnul, ştiind slăbiciunea firii omeneşti, a rânduit Biserica astfel încât mântuirea credincioşilor să nu depindă în exclusivitate de sfinţenia slujitorilor ei. Dacă mântuirea turmei ar fi depins numai de sfinţenia păstorilor, iadul ar fi fost supraaglomerat de mult. Dar indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor, păstorii au puterea de a săvârşi Sfintele Taine, de a boteza, de a da iertare de păcate, de a liturghisi. Şi chiar dacă pentru diferitele lor păcate unii păstori se duc în iad, totuşi turma poate merge spre rai. Nu contest marele rol pe care îl are păstorul, acela de a fi model pentru turmă, vreau doar să explic că mântuirea credincioşilor nu depinde de păcătoşenia preotului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „a făcut desfrânare un preot? Păcatul lui este culmea tuturor păcatelor”. Dar oricât de păcătos este un preot, până când nu este caterisit sau atâta vreme cât nu gustă şi din mărul ereziei, are încă puterea de a săvârşi Sfintele Taine. (Poate că tu eşti nerăbdător să citeşti despre reîncarnare sau altele asemenea. Tocmai asta fac acum, încerc să îţi explic de ce este adevărată învăţătura Bisericii.)
Sfânta Tradiţie mărturiseşte că este de-ajuns ca preotul să păstreze dreapta-credinţă pentru ca turma pe care o păstoreşte să poată merge pe calea mântuirii. Credinţa noastră nu este născocită de mintea omenească. Fundamentele ei sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Învăţătura dogmatică a Bisericii este hotărâtă de Sinoadele Ecumenice, în care Duhul Sfânt îi luminează pe arhierei şi aceştia stabilesc normele credinţei. Un Sinod Ecumenic nu poate greşi tocmai pentru că acolo nu oamenii decid, ci Duhul Sfânt care îi luminează. Unul din criteriile care arată că un Sinod este Ecumenic este acela că nu intră în contradicţie cu nici unul dintre Sinoadele anterioare şi că Trupul Bisericii – adică atât clerul cât şi poporul, primesc învăţăturile sale. Acesta este marele dar al Bisericii: că învăţăturile ei de credinţă nu sunt plăsmuiri omeneşti, ci sunt adevăruri insuflate de Duhul Sfânt. Un împărat bizantin, înţeleptul Leon, mărturisea: „primesc cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice ca pe Sfânta Evanghelie”. Iar un sfânt, Nicodim Aghioritul, afirma ferm că „cel ce se împotriveşte Sfintelor Sinoade Ecumenice se împotriveşte Duhului Sfânt, Celui care grăieşte prin Sinoadele Ecumenice, şi se face eretic şi cade sub osânda anatemei.” Aici este toată filozofia creştină: vrei să fii al lui Hristos – atunci trebuie să crezi că El este Fiul lui Dumnezeu şi să faci parte din trupul Lui mistic care este Biserica. Iar dacă vrei să faci parte din Biserică, atunci trebuie să primeşti că toate învăţăturile ei sunt adevărate. Cine primeşte cu bună-ştiinţă toate învăţăturile Bisericii în afară de una (cum ar fi despre fecioria Născătoarei de Dumnezeu, despre combaterea apocatastazei sau despre viaţa de după moarte), acela este în afara Bisericii. Acela poate să fie un om postitor, sau om care se roagă, sau un iubitor de săraci. Dar cu siguranţă nu este creştin. Ba se află chiar sub anatema Sinoadelor Bisericii. Nu ştiu cum aş fi răspuns scrisorii tale dacă nu-mi precizai convingerea ta că eşti creştin-ortodox. De fapt acesta a fost cel mai important motiv pentru care ţi-am scris – nădejdea că vei înţelege ce înseamnă să fii ortodox (ceea ce tu doar îţi imaginezi că eşti), şi că te vei uni cu Biserica cea adevărată.
Una dintre întrebările cel mai des auzite este aceasta: de unde ştiu care este Biserica adevărată? Biserica adevărată este cea care a păstrat neschimbată învăţătura Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. Ce să zicem despre protestanţi şi neoprotestanţi? Au vrut să refacă Biserica primelor veacuri şi au lepădat toată Sfânta Tradiţie. I-a interesat doar Scriptura, şi au lepădat Predania apostolică. Dar Scriptura nu a apărut din haos, ci ea a apărut tocmai în cadrul Sfintei Tradiţii. Căci altfel cum s-ar mai fi mântuit creştinii care au murit înaintea scrierii primelor cărţi nou-testamentare? După ce s-au ghidat ei, care nu aveau Scriptură? Îi aveau pe Sfinţii Apostoli şi pe urmaşii acestora. Sfânta Scriptură aparţine Bisericii. Ca să zicem aşa, Biserica are copy-right-ul asupra ei. Şi Sfânta Tradiţie este tocmai dicţionarul fără de care nu se poate înţelege Sfânta Scriptură. Catolicii sunt îndepărtaţi de adevărul în care ei înşişi au crezut vreme de o mie de ani. Dacă la al doilea Sinod Ecumenic atât părinţii din Răsărit cât şi cei din Apus au hotărât că cine schimbă Crezul stă sub osânda anatemei, şi apoi catolicii au schimbat Crezul, nimeni nu are cum să îi ierte de acest păcat. De s-ar aduna toţi ierarhii ortodocşi ca să îi „ierte” pe catolici, câtă vreme aceştia nu revin la învăţătura cea curată, iertarea primită nu are valoare. În învăţătura ortodoxă nu se poate găsi nici o inovaţie teologică; dimpotrivă, toată Sfânta Tradiţie a fost păstrată cu fidelitate. Succesiunea apostolică nu înseamnă doar trecerea harului prin hirotonie de la Sfinţii Apostoli la episcopi şi de la aceştia la urmaşii lor, şi tot aşa până în zilele noastre (aşa ceva au şi catolicii). Succesiunea apostolică implică şi păstrarea predaniei înaintaşilor: ori aceasta s-a păstrat întreagă numai în Biserica Ortodoxă.
