Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul

Vrând să începem viața Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit și învățătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraților celor fărădelege și pedepsitorul proorocilor mincinoși, minunatul făcător de minuni și râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus și cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup și va să fie, ca o înainte cuvântare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a râvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu.

De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulțiseră în douăsprezece seminții, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărțite între dânsele, cu o unire și o sfătuire îndreptându-se, cu un povățuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi și de la ceilalți judecători ai lui Israil, până la împăratul David și Solomon. După Solomon a luat împărăția fiul său, Roboam, și, ca un tânăr, nebăgând în seamă sfatul cel bun al bătrânilor celor înțelepți, ci ascultând sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dânsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunându-l cu diferite dajdii și pedepsindu-l cu bătăi și risipiri. Atunci cele zece seminții ale lui Israil, desfăcându-se de dânsul și-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrând să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat până la moartea lui Solomon.

Apoi, s-au întors semințiile lui Israil, ce se despărțiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărățea în Ierusalim numai peste două seminții: peste seminția lui Iuda și peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărățea peste zece seminții ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dânsul și care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminții care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăția lui Iuda; iar cele zece seminții care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăția lui Israil. Deși semințiile lui Israil se despărțiseră în două părți, totuși ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului. Dar ele, neputând să mai aibă alte biserici, decât numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, și nici alți preoți, decât numai pe cei puși de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăția lui Israil veneau în toți anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.

Ieroboam, împăratul lui Israil, văzând aceea s-a gândit în sine, zicând: “Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăși se vor lipi de împăratul lor cel dintâi – de fiul lui Solomon -, și pe mine mă vor ucide”. Acestea gândindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; și s-a gândit că nu poate să-i întoarcă pe dânșii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credința în Dumnezeu. Știind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli și spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gândit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meșteșug ca acesta:

Împăratul cel fărădelege, urmând celor vechi și depărtați de Dumnezeu, precum făcuseră și israilitenii cei de demult când ieșiseră din Egipt, a făcut doi viței de aur și, chemând la dânsul tot poporul acela și arătându-i, le-a zis: “Aceștia sunt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pământul Egiptului! Deci, nu mai umblați de acum la Ierusalim, ci să vă închinați acestor zei”. Apoi, a pus acei viței în diferite locuri; pe unu în Betel și pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase și le-a rânduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înșelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvârșească toată fărădelegea lângă acei idoli în chip de viței de aur, la necuratele lor praznice.

Astfel, acel împărat păgân, pentru o împărăție vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu și pe toate cele zece seminții le-a întors de la Dânsul. Deci, poporul întreg se ținea după acel împărat și după ceilalți împărați ai lui Israil, de aceeași păgânătate și închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrând să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El și căutând întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinți, ca să le arate rătăcirea lor și să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăși la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alți prooroci, care din diferite timpuri au fost trimiși la dânșii, a fost și acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfântul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naștere se povestesc multe de către cei vrednici de credință.

Patria Sfântului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost țara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia și cu cetatea Tesvi, după care s-a numit și Tesviteanul. El s-a născut din seminția lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut niște bărbați îmbrăcați în haine albe, vorbind cu pruncul și învelindu-l pe el cu foc, băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său și spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim și a spus preoților vedenia sa. Unul din acei preoți, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: “Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și de lucrător. Râvna lui către Domnul și viața lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie și cu foc”.

Un semn ca acesta și o mai înainte-vestire pentru Sfântul Ilie la nașterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vârsta bărbatului desăvârșit. Pruncul, crescând, avea înclinare către preoție, ca unul ce era din seminție preoțească. Deci, punându-și nădejde în Dumnezeu din tinerețe, a iubit curăția fecioriei și petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul și cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gândire. Adeseori ieșea la liniște în locurile pustiului și astfel mult vorbea cu Însuși Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzând ca un serafim de dragoste înfocată către Dânsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubește pe cei ce-L iubesc pe El. Toate câte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.

Sfântul Ilie, auzind și văzând fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil – împărații petrecând în păgânătate, judecătorii și cei mari făcând nedreptăți, popoarele slujind urâciunilor idolești, fără frică și fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăție și aducând pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevărații cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strâmtorare și în prigonire, necăjindu-se și dându-se la moarte -, îl durea foarte tare inima și se tânguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omenești, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepților. El se mâhnea mai vârtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioși, se întrista și se umplea de râvnă pentru toate câte vedea.

Deci, mai întâi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoși la pocăință; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuință de la cei păcătoși de chiar voința lor spre bine, iar în acei oameni împietriți nu era deloc acea voință a binelui, de aceea proorocul râvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înțelepțească. Dar, văzând pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni și îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăință când vor fi pedepsiți de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea până ce nu a câștigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mâhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcând nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemâhnindu-L câtuși de puțin vreodată, tot așa și Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemâhnindu-l pe dânsul.

Pe acea vreme împărățea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, având scaunul său în Samaria – acel loc era atunci al treilea scaun al împărăției lui Israil. Cel dintâi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab și-a luat de soție pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului și a adus cu ea în Samaria pe urâciunea acelei cetăți, pe idolul Baal și l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu și tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mâniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decât toți împărații care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulțit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăția sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de râvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor și pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.

Văzând pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfântul Prooroc Ilie a adăugat și fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu și pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceștia rouă și ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Aceasta zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvântul proorocului s-a încuiat cerul și s-a făcut secetă și nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ, iar uscăciunii pământului a urmat nerodirea, lipsa de hrană și foametea poporului. Pentru că împăratul greșind singur, a venit mânia lui Dumnezeu asupra lui și a tuturor și toată împărăția se primejduia, ca și mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aștepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil și, cunoscându-și rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăință la Dumnezeu și pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă.

După ce l-a văzut pe Ahab petrecând în împietrire ca pe Faraon și că nici nu gândea să se lase de acea păgânătate, ci mai vârtos mergând în adâncul răutății, prigonind și ucigând pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credință, a lungit acea pedeapsă până în al doilea și al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvântul Sfântului Prooroc Moise, întâiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă și pământul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pământul nu avea umezeală, nici își dădea rodul său asupra lui; pomii și florile se vestejiseră și toată iarba pământului se uscase.

Astfel pieriseră toate roadele pământului, grădinile, țarinile și câmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, râurile erau mici și pâraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuținaseră. Tot pământul rămăsese fără de apă și uscat, încât oamenii, dobitoacele și păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise și asupra țărilor dimprejur, pentru că, aprinzându-se o casă din cetate, erau în primejdie și cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgând asupra sa mânia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.

Acestea s-au făcut nu atât cu mânia lui Dumnezeu, cât cu râvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale și văzând primejdia popoarelor și pieirea tuturor viețuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pământ; dar se oprea, făcând voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Zicând acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atâta râvnă, încât nu se cruța nici pe sine; căci știa că, dacă va lipsi hrana de pe pământ, atunci și el va răbda aceeași foamete ca și celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decât să miluiască pe păcătoșii care nu se pocăiau și erau ca niște vrăjmași ai lui Dumnezeu.

Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicându-i: Du-te spre răsărit și ascunde-te la pârâul Cherit cel de lângă Iordan. Acolo vei bea apă din pârâu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mâinile ucigașe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilință pentru popoarele care se topeau și mureau de foame și sete, prin chipul corbilor și al râului Cherit. Firea corbilor este mult mai mâncătoare de cărnuri decât a altor păsări și nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburând aiurea.

Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrănește, trimițându-le în gură muște din văzduh. Deci, corbii, zburând în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineața pâine, iar seara carne. Dumnezeu, orânduind aceasta, părea că-i grăiește cu vorbe tainice în inima lui: “Vezi, cum corbii, care sunt sălbatici, lacomi, mâncăcioși, urâtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămânzi, îți aduc ție de mâncare; iar tu, fiind om, nu te milostivești spre oameni. Tu nu voiești să omori numai pe oameni, ci și dobitoacele și păsările!” Asemenea, când proorocul a văzut după câteva zile și râul secat, Dumnezeu a zis către dânsul: “Acum este vremea de a milui făptura cea muncită și a trimite ploaie spre dânsa, ca să nu mori nici tu de sete”. Însă râvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugându-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, până ce nu se vor pedepsi cei neînvățați și se vor pierde de pe pământ vrăjmașii lui Dumnezeu.

Deci, Domnul, plecând cu înțelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpânirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă și săracă, ca să se gândească în sine câtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogați și însurați, dar și asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci și în îndestulare și belșug, de multe ori le lipsește hrana zilnică. Proorocul, ducându-se la porțile acelei cetăți, a văzut acolo o văduvă adunând lemne, nu mai mult decât două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decât numai un pumn și într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămând, a cerut de la dânsa o bucată de pâine. Ea, spunându-i despre sărăcia cea mare, i-a zis și aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea și pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.

Omul lui Dumnezeu putea și prin aceea să se umilească și să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar râvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul și să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, având de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinței sale, a înmulțit cu îndestulare făina și untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniți de dânsul până ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citește în dumnezeiasca Scriptură și se povestește că numele lui era Ionă, care, venind în vârstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiască pocăință în cetatea Ninive și, fiind înghițit de un chit, a ieșit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povestește pe larg în prooroceasca lui carte și în viața lui.

După trecerea celor trei ani de neplouare și de foamete, preabunul Dumnezeu, văzând zidirea sa că se topise desăvârșit de foame, s-a pornit spre milostivire și a zis către robul Său Ilie: “Du-te și te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie și să adap pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum și Ahab se pleacă spre pocăință și te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci”. Plecând Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăției lui Israil.

Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credință aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peșteri, câte cincizeci într-una și îi hrănea cu pâine și cu apă. Pe acest iconom al său, chemându-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dânsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pâraiele apelor, pentru hrănirea puținilor cai ce rămăseseră și a celorlalte dobitoace. Când Obadia a ieșit din cetate, a întâmpinat pe Sfântul Prooroc Ilie și i s-a închinat până la pământ, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăția sa. Sfântul Ilie a zis către Obadia: Du-te și spune Stăpânului tău că vin la dânsul. Obadia se lepăda, zicând: Mă tem că, dacă voi pleca de lângă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte și mă voi face mincinos înaintea stăpânului meu, care, mâniindu-se, mă va ucide. Sfântul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducându-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieșit în întâmpinarea omului lui Dumnezeu și când l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dânsul un cuvânt aspru ca acesta: Oare tu ești cel ce răzvrătești pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu și casa tatălui tău; căci ați părăsit pe Dumnezeul vostru și v-ați aplecat necuratului idol Baal.

Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpânire, zicându-i: “Acum, trimițând, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminții ale lui Israil și să aduci fără de rușine pe cei patru sute și cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci și pe ceilalți patru sute și cincizeci de prooroci, care jertfesc în munții cei înalți și în prăpăstii, la alți necurați idoli care cu toții mănâncă din masa Isabelei. Toți aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu și vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.

Împăratul, trimițând în pământul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toți proorocii cei mincinoși, împreună cu slugile lor și cu mult popor și însuși Ilie râvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stând el înaintea tuturor, a zis către împărat și către tot poporul lui Israil: Până când veți șchiopăta voi de amândouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeți în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeți după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea și nici nu putea răspunde ceva; căci toți câți erau israiliteni, erau mustrați de conștiință pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: “Iată acum, ca să cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu, faceți ceea ce vă voi porunci. Mă vedeți pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toți ceilalți i-ați ucis. Vedeți aici și pe proorocii lui Baal, cei atât de mulți; deci, aduceți-ne nouă doi viței spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, și să nu ne dați foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer și o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu și toți să vă închinați acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morții”.

Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu și au zis: “Așa să fie! Bun este cuvântul acesta”. Deci, fiind aduși amândoi vițeii în mijlocul soborului, Sfântul Ilie a zis către proorocii cei fără de rușine ai lui Baal: “Alegeți-vă un vițel și aduceți-l întâi voi jertfă, de vreme ce voi sunteți mai mulți, iar eu sunt singur, deci, voi face pe urmă. Și punând vițelul pe lemne, să nu aprindeți focul, ci să vă rugați către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer și să vă ardă jertfa”. Proorocii lui Baal au făcut așa. Ei, aruncând sorți, și-au luat un vițel, apoi, punând lemne multe, au junghiat vițelul, l-au tăiat în bucăți, l-au pus pe altar și au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineață până la amiază, strigând: “Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare și toți alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.

Dar când a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea și le zicea: Strigați cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbește cu alții sau benchetuiește sau doarme. Deci, strigați cu glas mare, ca să-l deșteptați! Proorocii cei mincinoși strigau tare și se crestau cu cuțitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele până la țâșnirea sângelui lor.

Apropiindu-se seara și popii cei fără de rușine nesporind nimic, Sfântul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceți de acum și încetați căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiați-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dânsul și a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminții ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind vițelul în bucăți, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului și a poruncit popoarelor ca, luând patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă și pe lemne, și au făcut așa. Apoi el le-a zis: “Turnați al doilea rând!” și au turnat. Apoi le-a mai zis: “Turnați al treilea rând!” și au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar și a străbătut și împrejurul altarului, încât groapa s-a umplut cu apă.

Atunci Sfântul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur ești Dumnezeul lui Israil și eu robul tău și Ție ți-am înălțat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Și a căzut foc din cer de la Domnul și a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, țărâna și apa care erau în groapă. Popoarele, văzând aceasta, au căzut cu fețele la pământ, strigând: “Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu și nu este altul afară de El.” Sfântul Ilie le-a zis: Prindeți pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înșii. Oamenii au prins pe toți proorocii mincinoși și Sfântul Ilie i-a dus la râul Chișon, care curgea și acolo i-a junghiat cu mâna sa; iar necuratele lor stârvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pământul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.

După aceasta, Sfântul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănânce și să bea, să înhame caii la caretă și să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare și o să-i ude pe toți. Deci, Ahab șezând să mănânce și să bea, Sfântul Ilie s-a suit în muntele Carmelului și, plecându-se la pământ, și-a pus fața între genunchii săi și s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ și îndată cu rugăciunea lui, ca și cu o cheie, s-a deschis cerul și s-a coborât o ploaie mare, încât a udat pe toți și pământul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscând rătăcirea sa, plângea pentru păcatele sale, mergând pe cale spre Samaria. Sfântul Ilie, încingându-și mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurându-se în Domnul său.

Împărăteasa Izabela, soția lui Ahab, înștiințându-se de toate acestea, s-a umplut de iuțime și de mânie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de rușine și a trimis la Sfântul Ilie, jurându-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în același ceas îl va ucide și ea. Sfântul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinței firii omenești, după ceea ce s-a zis: “Ilie era asemenea om pătimaș!” Și a fugit de frica Izabelei în Beersheba, pământul Iudeei, și s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore și, fiind mâhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicând: “Doamne, destul am trăit pe pământ până acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decât părinții mei?” Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un râvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutățile omenești, necinstirea lui Dumnezeu și hulirea Preasfântului Său nume. Lui îi era mai ușoară moartea, decât să audă și să vadă oamenii cei fărădelege, defăimând și lepădând pe Dumnezeu, Ziditorul lor.

Astfel rugându-se, s-a culcat și a adormit sub copacul acela, când iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicându-i: Scoală-te și mănâncă. Deșteptându-se Ilie, a văzut la căpătâiul său o azimă caldă și un ulcior cu apă. Deci, sculându-se, a mâncat și a băut și apoi iarăși a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicând: Scoală și mănâncă, căci calea îți este depărtată! Deci, sculându-se el, a mâncat și a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peșteră, vorbind mai întâi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vânt subțire, suflând cu liniște prin văzduh luminos. Când Domnul se apropia de dânsul, mergeau înainte cele mai înfricoșate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile și sfărâma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subțire și acolo era Domnul.

Când Ilie a auzit de venirea Domnului, și-a acoperit fața cu cojocul lui și, ieșind, stătea înaintea peșterii. Când a auzit pe Domnul grăind către dânsul: “Ce faci aici, Ilie?” El a răspuns: “Râvnesc după Tine, Doamne, Atotțiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia și am rămas numai eu singur; deci, acum caută și sufletul meu să mi-l ia”. Domnul, mângâindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dânsul; ci mai are ascunși dintre robii Săi încă șapte mii, care nu și-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă și pierderea lui Ahab și a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cât de curând; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăția lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminția lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mângâind pe robul Său, S-a dus de la dânsul.

Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducându-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arând pământul cu douăsprezece perechi de boi și, după ce și-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului și l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dânsul: “Rogu-mă ție, lasă-mă puțin timp să sărut pe tatăl și pe maica mea și apoi voi merge după tine”. Sfântul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl și pe maica sa și, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăț vecinilor și casnicilor săi; apoi a plecat după Sfântul Ilie, fiindu-i lui slugă și ucenic și urmându-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpânit de Izabela, nelegiuita lui soție, spre cele mai dinainte răutăți ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.

Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lângă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdețuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îți voi da ție altă vie mai bună decât acesta. De nu-ți va fi cu plăcere, atunci îți voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ți dau eu ție moștenirea părinților mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat și deznădăjduit de cuvintele lui Navute și de necaz n-a mâncat deloc. Atunci Izabela, înștiințându-se de cauza mâhnirii lui, a râs de dânsul și a zis: “Oare în acest fel este stăpânirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu ești puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mâhnit și mănâncă pâine; apoi mai așteaptă puțin că eu singură îți voi da în mâini via lui Navute”.

Aceasta zicând, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăților lui Israil și a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca și cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu și de împărat; apoi, punând în față martori mincinoși, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvârșit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: “Acum moștenește via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mâhnit puțin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întâmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfântul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dânsul: “Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat și i-ai răpit viața lui, pentru aceasta zice Domnul: “În locul în care au lins câinii sângele lui Navute, tot în acel loc și sângele tău îl vor linge câinii. Asemenea și pe femeia ta, Izabela, o vor mânca câinii și toată casa ta se va pierde”.

Ahab, auzind cuvintele acestea, a plâns și, lepădând hainele sale împărătești, s-a îmbrăcat în sac și a postit. Atât a putut de mult acea pocăință a lui înaintea lui Dumnezeu, încât acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui și a amânat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: “De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui”. După aceasta, Ahab a mai viețuit trei ani și apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sângele care cursese l-au lins câinii, după cuvântul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea și cele proorocite despre Izabela și despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfântului Ilie.

După moartea lui Ahab, a împărățit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moștenitor la scaunul tatălui său, tot așa a fost și al păgânătății. Deci, ascultând pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe și cu închinăciune necuratului Baal și a mâniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întâmplare, a căzut de pe fereastra foișorului său și s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.

Trimișii lui Ohozie ducându-se la Baal, i-a întâmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, și a zis către dânșii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceți să întrebați pe întinatul Baal? Deci, întoarceți-vă și spuneți împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: “Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri”. Ei, întorcându-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: “Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au răspuns: “Era păros și încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: “Acela a fost Ilie Tesviteanul”.

Apoi a trimis pe un ostaș al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie și să-l aducă la dânsul. Ducându-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obișnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzându-l șezând în vârful muntelui, a zis către dânsul: “Omul lui Dumnezeu, împăratul îți poruncește să te pogori de aici și să mergi la dânsul”. Sfântul Ilie a răspuns: “Dacă sunt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine și pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer și i-a prefăcut pe toți în cenușă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaș, tot cu 50 de bărbați, și acelora li s-a făcut același lucru; căci, căzând foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis și pe al treilea mai mare peste 50 de bărbați.

Acela, știind ce au pătimit trimișii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfântul Ilie cu frică și cu smerenie și, plecându-se înaintea lui, l-a rugat, zicând: “Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum și sufletele acestor robi care sunt cu mine, miluiește-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimiși; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimiși mai înainte de noi”. Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mândrie și cu stăpânire și voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruțat. Deci, Sfântul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rândul al treilea și să-i zică aceleași cuvinte, care le zisese mai înainte.

Sculându-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 și cu oamenii lui și, ajungând la împărat, a zis către dânsul: Așa grăiește Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viața ta, ca și cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvântul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăția lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfârșit casa lui Ahab, pierzându-se de mânia dumnezeiască, în zilele Sfântului Prooroc Elisei, precum se scrie în viața lui.

Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie și Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzând cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, și a zis către Elisei: Tu să șezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul până la Betel. Sfântul Elisei, știind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amândoi până la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: “Tu știi că Domnul va lua pe stăpânul tău de la tine?” Elisei a răspuns: Știu, dar tăceți. După aceasta Sfântul Ilie a zis către Elisei: Tu șezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul și viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amândoi au mers la Ierihon.

Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Știi că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpânul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Știu, dar tăceți. Sfântul Ilie a zis către Elisei: Șezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Și au mers amândoi, iar 50 de bărbați din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Când amândoi sfinții prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său și, învârtindu-l, a lovit apa cu dânsul și s-a despărțit în două; apoi au trecut amândoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ți se va împlini cererea.

Pe când mergeau ei și grăiau, deodată s-a arătat între amân-doi un car cu cai de foc și Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea și striga: “Părinte, părinte, carul și caii lui Israil”, ca și cum ar zice: “O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea și cu râvna ta ai ajutat împărăția lui Israil, decât multă mulțime de viteji și de ostași înarmați”, și nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale și le-a rupt tânguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul și, luându-l, a stat pe țărmurile Iordanului; deci, despărțind cu el apa ca și Ilie, a trecut pe uscat; și astfel s-a făcut moștenitor darului care lucra în învățătorul lui.

Sfântul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locașurile cerești. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinți Apostoli în vremea Schimbării la Față a Domnului și iar se va vedea de oamenii cei muritori trupește, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului și cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh și cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca și mucenic în ceata sfinților, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei fețe, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Total
142
Shares
Previous Post

Tundere în monahism – Monahul Macarie

Next Post

Acatistul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul

Related Posts