Odată, un tânăr s-a dus la tatăl său și i-a zis:
– Tată, bucură-te împreună cu mine: am intrat la facultate. O să devin jurist! În sfârșit, mi-am găsit fericirea!
– Foarte bine, fiule – a răspuns tatăl. Așadar, ești gata să te apuci serios de carte. Dar pe urmă ce o să faci?
– Păi, peste cinci ani o să termin facultatea – cu diploma de merit.
Tatăl nu s-a lăsat:
– Și pe urmă?
– Pe urmă o să muncesc din răsputeri ca să devin de sine stătător.
– Și pe urmă?
– Pe urmă o să mă însor și eu, o să cresc copii, o să-i ajut să învețe carte la rândul lor și să-și însușească o profesie bună.
– Și pe urmă?
– Pe urmă o să mă odihnesc și eu – o să mă bucur de fericirea copiilor și de tihna unei bătrâneți îndestulate.
– Și pe urmă?
– Pe urmă?
Tânărul căzu pe gânduri preț de o clipă.
– Păi, nimeni nu trăiește pe pământ veșnic. Pe urmă probabil că o să mor și eu, cum moare toată lumea.
– Dar pe urmă? Dragul meu băiat, pe urmă ce o să fie?
Fiul a căzut iar pe gânduri, după care în ochii lui a sclipit lumina înțelegerii.
– Tată, îți mulțumesc. Acum am priceput. Uitasem ce e mai important..
Extras din De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos – traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas – București, Editura Sophia, 2018.
