Un mesaj de la Gherondisa Tecla

Share
Intrând în a patra săptămână de carantină și având în vedere apropierea Sfintelor Paști, fiind apăsați de stresul și teama care ne copleșește, cu apăsarea ce decurge din încercarea de a conduce mănăstirea în asemenea împrejurări și cu adâncă mâhnire ce îmi umple inima din pricina durerii și a tristeții oamenilor din jurul nostru, pricinuite de lipsa celor necesare, însă mai ales de lipsirea mângâierii și a puterii oferite de Biserică și de lipsirea de cel mai puternic leac, Sfânta Împărtășanie, m-a determinat să mă retrag în zăvorâre și rugăciune. Îl rog neîncetat pe Dumnezeu să trimită lumii mila Sa cea negrăită, să-i tămăduiască pe cei bolnavi și să-i întărească, să-i mângâie pe cei bătrâni și pe cei loviți de singurătate și care se află în grele încercări.

M-am simțit cumva vinovată pentru că noi la mănăstire în aceste vremuri avem mângâierea vieții liturgice, în vreme ce fraților noștri le lipsește și am căutat o cale de a-i mângâia. Atunci am auzit un glas lăuntric spunându-mi: “Îți amintești cum era odată?” Atunci, ca și cum mi s-ar fi deschis mintea, am văzut și, credeți-mă, am retrăit simțământul acelor clipe unice.
Când am intrat în monahism în 1975 (acum 45 de ani), în acea vreme Sfânta Mănăstire Philotheou din Muntele Athos nu număra mulți monahi, iar preoți erau foarte puțini. Prin urmare nu erau destui preoți pentru a sluji și la metoc. Mănăstirea noastră era un metoc al Mănăstirii Philotheou, așa că vreme de mulți ani nu am avut preot care să slujească trebuințelor noastre. Cineva venea foarte rar de-a lungul anului, însă niciodată de Marile Praznice: de Nașterea Domnului, Înviere, Buna Vestire, Cincizecime… Eram întotdeauna fără preot în aceste sfinte zile.
Dacă o astfel de situație ar fi avut loc într-o parohie, enoriașii s-ar fi plâns, ar fi țipat, ar fi folosit cuvinte necuviincioase, poate chiar ar fi înjurat, iar singurul fericit din toate acestea ar fi fost ispititorul cu îngerii săi.
Pentru noi a fost din contră. Posteam ca și cum ne-am fi pregătit pentru Sfânta Împărtășanie, ne adunam împreună în paraclisul nostru, care era o prelungire a unui coridor, de 4 ori mai mic decât biserica mănăstirii noastre de aici. Citeam slujbele, iar la sfârșit Sfânta noastră Stareță Makrina ne “împărtășea” cu aghiasmă mare și anafura. Ea ne spunea întotdeauna că “Dacă am fi duhovnicește așa cum ar trebui, atunci ar fi cu putință să primim Sfânta Împărtășanie de la Sfinții Îngeri, așa cum am citit de multe ori în viețile Sfinților.”
Credeți-mă, pe atunci am trăit multe clipe cerești pe care nu le-am mai întâlnit mai apoi, atunci când am avut un preot permanent și când slujeam liturghii patruzeci de zile la rând. Acum îmi dau seama că din pricina acelei lipse, însă și a marii râvne și răbdări pe care am  avut-o, Domnul ne-a binecuvântat cu harul care însoțește mucenicia.
Paraclisul era plin de bună mireasmă, ca și cum cineva ar fi stropit cu mir. Din ochii noștri curgeau lacrimi fără încetare. Inima noastră sălta de bucuria pricinuită de Harul lui Dumnezeu. În zilele în care ar fi trebuit să ne “împărtășim”, chiar fără să ne dăm seama, vorbeam blând, pentru că ne simțeam ca și cum am fi fost părtașe unui ritual sfânt. Spunând rugăciunea, gura noastră răspândea o mireasmă de parcă am fi luat o bomboană foarte aromată. Simțeam prezența Sfintei Împărtășanii, chiar dacă nu o primiserăm, iar de-a lungul întregii zile eram atente să nu scuipăm sau să mestecăm gumă și s-o aruncăm apoi afară. Atât de mare era simțământul prezenței Sfintei Împărtășanii. Indiferent ce aș scrie, nu este cu putință să descriu simțământul Harului lui Hristos pe care l-am trăit în acele zile de lipsă, pentru că nu există cuvinte ca să exprime aceasta. Câțiva ani mai târziu, la Sfânta Mănăstire Philotheou numărul preoților a crescut și am avut și noi un preot; totul și-a aflat locul în mănăstirea noastră.
După 19 ani, atunci când ascultarea m-a adus împreună cu maica Efremia aici în Canada, am întâmpinat iarăși aceeași problemă: lipsa preoților. Vreme de șapte ani mănăstirea noastră nu a avut preot. Însă acum nu a mai fost atât de rău pentru că aici preoții erau rânduiți de Arhiepiscop să vină în timpul săptămânii și să slujească Dumnezeiasca Liturghie, așa că ne-am împărtășit. Însă iarăși în sâmbete și Duminici și în zile de sărbătoare nu aveam preot. Preoții trebuiau să slujească în propriile lor parohii și obști. Așa că citeam slujbele singure, împodobeam icoanele, Crucea pentru Înălțarea Sfintei Cruci și pentru Duminica Crucii din timpul Postului Mare. Scoteam afară Crucea Domnului în Joia Mare și încercam să le încurajăm pe tinerele începătoare, lipsite cu totul de experiența unor asemenea situații.
Acestea alături de atâtea altele sunt acum o bogăție de experiențe care există înlăuntrul nostru și ori de câte ori este nevoie deschidem vistieria experiențelor și alegem ceea ce este de trebuință în funcție de împrejurare.
Atunci deodată, ca și cum mi s-ar fi deschis mintea și retrăind toată această stare duhovnicească foarte intens, am luat totul ca fiind un răspuns la rugăciunea mea; mesajul a fost acela că oricine se pregătește cu smerenie, fără a cârti și a se împotrivi, însă cu multă rugăciune și credință în Pronia lui Dumneze și primește aghiasma și anafura în locul Sfintei Împărtășanii și cugetă că “Dumnezeu nu-mi îngăduie să primesc Sfânta Împărtășanie pentru că sunt nevrednic și nepregătit”, atunci această persoană va primi de la Dumnezeu harul răbdării muceniciei, de care vorbea Sfântul Luca, doctorul: “Am iubit pătimirea, pentru că minunat curățește sufletul.”
Ispititorul a voit să închidă bisericile; să ne prefacem casele în biserici. El a închis 11 biserici; să deschidem 11.000. Fiecare casă să devină o biserică; fie ca rugăciunea să se înalțe ca o flacără spre cer; mirosul de tămâie să cuprindă toată împrejurimile; lumânarea și candela să ardă necontenit. Să participăm la slujbe pe alte căi acum, rugându-ne și nu zăcând sau mâncând sau fumând. Dacă facem aceasta, în loc ca bisericile să se închidă, ele vor crește și se vor răspândi, iar orașe întregi vor deveni biserici. Atunci Dumnezeu va trimite binecuvântarea Sa și, văzând pocăința și credința noastră, va alunga această molimă rea și ne va da libertate împreună cu bisericile noastre ca să viețuim mulți ani slujindu-L.
Vă doresc o Săptămână Mare binecuvântată, urcuș duhovnicesc, îndoită sănătate sufletească și duhovnicească, răbdare și încredere neclintită în Pronia lui Dumnezeu, pentru ca lumina Învierii să strălucească în inimile noastre și să ne umple cu darurile Preasfântului Duh. Amin.
“Înviere binecuvântată și plină de lumină!”
Cu nesfârșită dragoste în Hristos
Cea mai de pe urmă întru Hristos,
Stareța Tecla împreună cu surorile
(Holy Monastery of Virgin Mary the Consolatory)