Articole duhovnicești

Ce înseamnă cuvintele lui Iisus: „Credința ta te-a mântuit”?

  • 08/10/2013

Un mod prin care mulți încearcă să tâlcuiască minunile fără să fie „obligați” să creadă că există Dumnezeu (pentru că aceasta ar avea înfricoșătoare consecințe morale și existențiale pentru conștiința lor), este concepția că „înlăuntrul omului” se ascund uriașe „puteri”, care, atunci când „crede” sau „vrea” ceva foarte mult, ele sunt puse în lucrare și înfăptuiesc ceea ce vrea omul.

Omul încrezător „nu știe” că deține astfel de puteri, ci are numai încredere în Dumnezeu sau în sine (este același lucru, potrivit concepției de mai sus), însă această încredere activează „automat” puterile sale. Ar putea să se „încreadă” fie într-o minge de fotbal, fie în „soartă”, fie „în sufletul unui mort”, fie într-un basm (zână din mitologia populară nord-europeană) – nu are importanță către cine sau către ce se îndreaptă credința lui, pentru că în realitate nimic din acestea nu „există”, căci orice credință este „credință în propriile mele puteri” și de aceea „credința face minuni”. Este vorba despre ceva asemănător cu efectul placebo, medicamentul imaginar ce se dă experimental bolnavilor, care se simt mai bine – sau chiar se vindecă -, deoarece „credința” lor că au luat un medicament eficient, activează puterile vindecătoare interioare, care îi vindecă. Tot acestui lucru i se atribuie și înrâurirea binefăcătoare a rugăciunii: deoarece știu că cineva se roagă pentru mine, puterile mele interioare sunt activate și mă vindec.

Firește, aici va putea ridica două obiecții:

a) Nu se vindecă toți oamenii care „cred” că se vor vindeca,

b) De multe ori se întâmplă minuni la oameni care nu cred sau care nu știu că cineva se roagă pentru ei.

Susținătorii acestei concepții explică primul caz ca pe o lipsă de credință, în timp ce pe al doilea îl leapădă, caracterizându-l în mod samavolnic drept minciună.

Se pune de față și un argument din Noul Testament, și anume că Iisus în destule cazuri a spus oamenilor pe care i-a vindecat: „Credința ta te-a mântuit” (Mt. 9,22; Mc. 10, 52) și ceva asemănător (de pildă la Mt. 8,10; 15,28). „Iată, deci, – spun ei – că credința a făcut minunea și nu Dumnezeu. Aceasta a spus-o Iisus, Care a fost un mare înțelept și un dascăl sincer”.

Dar să vedem puțin subiectul acesta.

Despre ce credință vorbea Domnului?

Există unele cazuri în care Domnul se referă concret la ceea ce trebuia să creadă oamenii pentru a se izbăvi de problemele sănătății lor: „Crezi în Fiul lui Dumnezeu?” (In. 9,35-38) și „Crezi că pot face aceasta?” (Mt. 9, 28).

Așadar, potrivit lui Iisus nu „orice credință” mântuiește sau vindecă omul, ci credința concretă în Însuși Fiul lui Dumnezeu și Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Menționăm că în cazurile sutașului roman (Mt. 8, 5-13), a paraliticului din Capernaum (Mt. 9, 1-8) și a Cananeencei (15, 21-28), credința altora a devenit pricină ca Iisus să-i vindece.

Se pare că sutașul roman sau Cananeeanca nu știau exact „cine era Iisus”, însă cu siguranță nu ar fi avut aceleași rezultate, dacă ar fi „crezut” că îi va vindeca zeii religiilor lor politeiste. Dumnezeu Care a săvârșit minunea era pentru ei Dumnezeu despre Care vorbea Iisus. El nu a pretins de la ei să devină ucenicii Săi, nici să-și „corecteze credința”, ci a primit credința lor. Cu toate acestea El este Cel care a vindecat pe bolnavii lor, iar nu zeii panteonului roman sau cananean. Iar aceasta se datorează – după noi creștinii – faptului că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor (încă și mai mult: al tuturor ființelor) și face bine fiecărei făpturi a Sale, fie că-L cunoaște, fie nu.

Așadar, de ce trebuie credința?

Credința este trebuincioasă pentru a deschide inima omului și a se face primitoare a Harului lui Dumnezeu. Dar atenție: Se poate ca inima cuiva să nu fie primitoare a dumnezeiescului Har, dacă omul, vreme îndelungată, aparținând unei religii politeiste, îi adoră pe demoni crezând că adoră „dumnezei”. Astfel, cazuri ca ale sutașului sau a cananeencei au fost deosebit de importante, deoarece, cu toate că erau închinători la idoli, inima lor nu fusese stricată de către închinarea la demoni, iar credința în puterea lui Iisus o putea deschide și strecura în ea Harul dumnezeiesc binefăcător.

Există oameni care au nevinovăția unui copil mic (Lc.18, 15-17), au „simplitatea inimii”(Fapte 2, 46) și, firește, au smerenie. Sunt aceia care „Îl cinstesc pe Dumnezeu fără să-L cunoască”(Fapte 17, 23) și fac voia Lui fără să fi citit Evanghelia, pentru că lucrează în sufletul lor, în chip sănătos legea universală a conștiinței, care a fost pusă în om de Dumnezeu (Vezi Epistola către Romani 2, 14-15).

Cazuri asemănătoare putem găsi, poate, în toate religiile, pentru care pricină vedem că se întâmplă minuni peste tot. Firește nu toate „minunile” sunt lucrări ale lui Dumnezeu, precum nu putem spune că toate minunile din afara Ortodoxiei sunt „lucrări ale demonilor”.

Ce părere avea Iisus despre credință?

Menționăm că în Evanghelii Iisus nu se arată pe Sine ca „unul din cei mulți” mântuitori și învățători, fie chiar și trimiși de Dumnezeu, ci ca singurul Mântuitor al oamenilor, care pretinde o credință exclusivă în El (Vezi Mt. 23, 8-11; In. 6, 53-58; 10, 1-21) și o desăvârșită prudență față de ceilalți (Mt.24, 4-5 și 23-25). Pretinde de asemenea să-L iubească oamenii mai mult decât pe părinții lor și pe ceilalți membrii ai familiilor lor (Mt. 10, 34-37), pentru că alipirea de familie, de „valorile familiei” și de interesele familiale ne împiedică de obicei să iubim toată lumea.

Deci, dacă acceptăm că Iisus a spus adevărul, atunci va trebui să recunoaștem că nu i-a învățat pe oameni „auto-vindecarea prin credință” și că minunea a săvârșit-o El, iar nu „credința” bolnavului „de la sine”. Iisus nu a fost un „vindecător” oarecare din mulțimea felurită de vindecători, ci lucrarea Sa a fost vindecarea prin excelență a tragediei umane, a îndepărtării de Dumnezeu, care aduce moartea.

Credința „mută munți”

În acest fel trebuie să înțelegem și textele de la Matei 17, 20 și 21, 21, unde Domnul le spune Ucenicilor Săi că dacă vor avea fie și puțină credință, „ca grăuntele de muștar”, vor porunci unui munte să se ridice și să se arunce în mare, iar acela va asculta.

Nu înțelege să „credem” că vom vorbi muntelui și astfel îl vom muta, ci să credem că Dumnezeu îl va muta datorită rugăminții noastre făcută către El. Altfel nu au sens cuvintele lui Iisus: „Dacă veți cere ceva în Numele Meu, Eu o voi face” (In. 14, 13) și: „Și orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da” (In. 15, 16).

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.