Trebuie să recunosc că am pierdut ceva vreme ca să privesc acrobațiile verbale și gestuale ale noii vedete „athonite”… Pendulând între mirare și stupoare, nu mi-am putut ascunde un zâmbet trist. Se vede clar că cineva din umbră l-a instigat ca să iasă la rampă cu câteva videoclipuri înseriate într-un prim (și sper ultim) „album” de meditații, palavre, îndemnuri și condamnări irevocabile, cu gesturi și mesaje ilare și istericale de-a dreptul, reușind să se compromită singur, mai bine decât ar fi făcut-o alții. Mai pe scurt, dacă tăcea, filozof rămânea!
Dar dacă fratele nostru, cel ce-și zice „monahul Ioan”, tot a lepădat liniștea chiliei athonite și a ales, cu riscurile de rigoare, să devină vedetă youtubistă, protestând vocal cu o euforie demnă de o cauză mai nobilă, apăi trebuie să amintim și lui și altora asemenea lui câteva lucruri elementare, nu de alta, dar pesemne le-au uitat în febra/euforia/bravada „mărturisirii” lor publice, în special internaute.
- Ortodoxia este calea mântuirii, nu trebuie salvată de nimeni, ea e viața în Hristos și în Biserica Lui Sfântă, Universală/Catolică/Sobornicească și Apostolică. Deci ea există și în afara noastră, ea e calea și viața Sfinților în Hristos și în Duhul Sfânt, ea ne-a descoperit-o Mântuitorul Hristos și Sfinții Săi. Noi, de vrem să ne mântuim, trebuie să ne altoim la via = Hristos ca să primim viața Lui veșnică în Duhul Sfânt în Biserica Lui Ortodoxă prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți precum au primit-o și au cultivat-o și Sfinții din toate vremurile și locurile. Iar în Biserică, precum într-un trup, organele/mădularele au funcții, ierarhii și importanțe diferite, potrivit cu lucrările lor de hrănire, gândire, mișcare, apărare și procreere[1], precum a rânduit Dumnezeu cu înțelepciunea Lui din veci.
- Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, condusă, hrănită și apărată mereu de Domnul Iisus Hristos – Împăratul veacurilor, Biserică pe care nici porțile iadului nu o vor birui, chiar dacă vrăjmașii văzuți și nevăzuți (inclusiv mai marii lumii) se grămădesc împotriva ei pe multe fronturi (spiritual, cultural, educațional, politic, economic, medical, alimentar). În vuietul mediatic amețitor contemporan de factură apocaliptică[2], unii creștini, antrenați într-un proces de falsă „trezire”[3] (=fanatizare) se panichează și se isterizează, amăgindu-se că, prin violență verbală și nu numai, devin mărturisitori, ba încă și normativi pentru credință.
Subliniem faptul că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos apără Biserica Sa și nu invers, adică Domnul Hristos îi apără pe credincioșii Lui statornici și lucrători[4] ai cuvintelor Lui, de aceea, precum spunea Sfântul Apostol Pavel, fiecare dintre noi trebuie să fie/devină mădular viu al Trupului lui Hristos, făcându-și treaba bine în rânduiala slujirii și-n ascultarea ierarhică în care a fost chemat, umplându-se de Duhul Sfânt în armonia întregului trup eclezial. Mai mult decât atât, noi, credincioșii creștini, nu putem apăra Biserica lui Hristos cu armele lui Baraba (huiduieli, proteste și revolte violente, lumești), ci mai ales cu rugăciunea și unitatea dintre noi. Învățând de la Sfinți răbdarea și statornicia, noi putem/trebuie doar să ne unim tot mai mult cu Domnul Hristos și să cerem ajutorul Lui (Care împărățește toate și El va interveni cu puterea Lui atotstăpânitoare în apărarea noastră), întâmpinând cu răbdaaare, cu înțelepciune și cu nădejdea mântuirii toate încercările îngăduite de pronia lui Dumnezeu.
- În calitate de creștini ortodocși – mădulare ale Bisericii, avem obligația și răspunderea eclezială de a asigura și îmbogăți (pe cât putem) viața în Duh și în Adevăr a noastră și a celor din jurul nostru, trăind și mărturisind Ortodoxia prin cugete frumoase, prin cuvinte ziditoare (nu distrugătoare) de suflet și prin fapte bune izvorâte din iubire milostivă (nu din posesivitate, mândrie sau slavă deșartă).
Pentru aceasta, avem datoria de a ne ruga nu doar pentru toți membrii Bisericii (de la vlădică până la opincă, mai mult sau mai puțin lucrători/practicanți), ci încă și pentru cei rătăciți și împătimiți (eretici, necreștini, indiferenți și atei) ca să-i lumineze Dumnezeu și să devină și ei mădulare vii ale Bisericii Ortodoxe, arătând prin aceasta că și noi vrem ca și Dumnezeu „ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. Dacă ne grăbim, însă, cu clevetirea altora și cu osândirea lor la iad (într-o judecată pripită, parțială și înainte de vreme) e semn că inima noastră e plină de mândire, ură și întuneric, nicidecum de Duhul Sfânt și Iubitor. Parcă tot am mai avea ce învăța (încă!) din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, nuu?…
- Toți creștinii ortodocși avem obligația să trăim și să înțelegem Ortodoxia, vestindu-L pe Domnul Hristos și celor de lângă noi (creștini ortodocși nepracticanți, eretici, atei sau indiferenți) cu bunăvoință, blândețe, răbdare și înțelepciune, evitând „artificiile” vocale și violența de orice fel, ca nu cumva, prin nesăbuința și neînțelepciunea noastră, să fie defăimate calea mântuirii (Ortodoxia) și Biserica, iar noi, în loc să fim vestitori ai Evangheliei păcii, să ne arătăm hulitori ai ei…
Din nefericire, de ceva vreme observăm cum niște „frați” creștini ultra-ortodocși (ultrași), unii dintr-un delir psihopatologic demn de milă, alții din mândrie sau/și neștiință pastoral-misionară, iar alții dintr-o îndârjită rea credință, se străduiesc să dovedească pe zi ce trece că sunt nu numai ca iudeii de demult „plini de râvnă, dar fără pricepere” (și fără cultură), ci și exemple rele de urmat, deși ei vor cu insistență (ultimativă și amenințătoare adesea) ca toți să-i urmeze în „credința și mărturisirea” lor. Mai toți acești noi „mărturisitori” nu au avut parte de o educație creștină constantă în familie, de mici copii, statornică și cumpătată, roditoare de virtuți întru răbdare și blândețe, ci au primit în inimă chemarea credinței târziu, adesea după o viață dezordonată care le-a cimentat în suflet și în comportament tipare greu de îndreptat/corectat prin pocăință[5] vindecătoare, mai ales când aceasta nu e înțeleasă și lucrată în sinceritate și ascultare.
Cu alte cuvinte, unii dintre acești creștini „târzii”, „convertiți” sau „treziți” de puțină vreme raportat la viața lor întreagă, mânați de o aprigă dorință de a recupera timpul pierdut și țintele ratate de pe cale, încearcă o sumedenie de „salturi duhovnicești” și acțiuni misionare hei-rup-iste[6] prin care să arate nu doar că au fost vrednici de mila lui Dumnezeu din care au gustat și că pot fi din nou fii nerisipitori, ci că sunt deja creștini-etalon, modele pentru ceilalți. Astfel, cuprinși de beția și înșelarea propriei vrednicii/virtuți, „mărturisitorii” de tip nou, uită să se mai îngrijească de lupta lor lăuntrică, vânând greșelile celor din jur și taxându-le cu superioritatea unora care și-au biruit definitiv și irevocabil patimile și care se cred îndreptățiți să-i judece și să-i osândească pe toți cei care nu-s ca și ei[7].
Însă, cei mai periculoși, pentru ei înșiși[8] și pentru Biserică deopotrivă, sunt agenții provocatori, infiltrați și activați ca să compromită orice metodă/mărturie echilibrată de rezistență duhovnicească și bisericească și orice personalitate/autoritate eclezială, instaurând „huiduiala” tuturor celor care nu sunt ca ei drept regulă neclintită a „mărturisirii” lor și a acoliților lor. Acești „frați mincinoși”, dornici de defăimarea, dezbinarea și derutarea creștinilor mai mult decât de mântuirea lor (pe care nici nu o înțeleg, de altfel), departe de a excela prin virtuțile creștinești (dragoste, smerenie, credincioșie, rugăciune, jertfelnicie, pace, blândețe, înțelepciune, studiu, muncă, nu mai zic prin harisme duhovnicești), se agită să-i încoloneze pe cât mai mulți în urma lor și să urle isteric (precum galeriștii mitocani de pe stadioanele de fotbal) la ceilalți (atenție!) creștini ortodocși (ierarhi, preoți, dascăli, credincioși simpli deopotrivă), scuipând cu insulte, calomnii și înjurături pe care nici unii dintre cei mai militanți eretici și atei nu le folosesc. Evident, unii formatori de opinie (guru-și) zis „ortodocși”, ascunși adesea sub protecția anonimatului/avatarului de pe net, știu să-i învenineze periodic pe acoliții/cititorii lor fideli cu mesaje calomnioase total necreștine[9] ca să le întrețină sevrajul (precum drogul) „antisistem” și, mai nou, starea de răzvrătire contra ierarhiei bisericești sub pretextul „îngrădirii” față de „erezie și apostazie” (cu sau fără calendarul vechi, cu sau fără cip/supraveghere, cu sau fără vaccinuri, cu sau fără politică, cu sau fără sinod, motive se găsesc destule[10]).
Pierzând treptat duhul și experiența rugăciunii și a comuniunii din Biserică[11], alegând a fi mai mult blogeri decât clerici, monahi sau mireni creștini, unii dintre zeloșii e-mărturisitori de pe net amestecă părerea proprie limitată[12] și otrava urii printre cuvintele ziditoare de suflet pe care ei oricum nu le mai aplică în viața lor[13], proorocind cu mare zel „apostazia universală” din care doar ei și acoliții lor cred că scapă (și încă prin mijloace omenești). Amețiți de propria faimă virtuală, ei nu doar că au profitat și profită de banii și încrederea unor oameni de bună credință, dar se și afirmă pe ei înșiși ca singurii/adevărații luptători antisistem[14], cu toate că aplică cele mai abjecte practici ale sistemului securistic și antihristic globalist. Site-urile acestor agitatori și provocatori, pe lângă faptul că se prezintă ca adevărate tribunale bolșevice, unde nu doar adminis-tartorul, ci și comentatorii înfierbântați de el, aruncă tot felul de calomnii cu mirosuri pestilențiale, condamnând și osândind pe toți „ereticii și apostații” (de la credința lor, a agitatorilor) la iad, terfelind numele și imaginea oricui[15] nu se încolonează[16] în urma/criteriile lor. Dumnezeu să-i lumineze și să-i îndrepteze pe calea pocăinței și a credinței lucrătoare prin iubire! Avem nădejde, totuși, că precum pe Saul din Tars odinioară, așa și pe mulți asemenea prigonitori inchizitoriali de astăzi Hristos-Dumnezeu îi poate întoarce spre a fi de un real folos Bisericii Lui Dreptslăvitoare.
- Nu trebuie să uităm că nu este creștinește a cleveti, calomnia, condamna și anatematiza (cu mândria infailibilității și a justițiarismului inchizitorial) pe vreun om, dorindu-i moartea sau focul veșnic (de genul „Bată-v-ar Dumnezeu să vă bată!”, „Arză-i-ar focul de apostați și eretici!”), ci avem obligația de a semnala păcatul, viclenia și erezia care otrăvesc, îmbolnăvesc și omoară sufletul și a feri pe alți frați creștini de ele. Iar această semnalare trebuie făcută în interiorul Bisericii, începând cu duhovnicul și cu ierarhul[17], nu în mass-media sau pe internet (cu logoreice „vitejii” mitocănești sub protecția anonimatului iresponsabil, desigur), cu durere și dragoste, cu înțelegerea și dorința pocăinței/îndreptării celui rătăcit, nu cu sadismul golănesc al punerii la zid, al șantajului ultimativ, a osândirii și a execuției/linșării lui mediatice.
Să ne amintim că Mântuitorul nu a blestemat sau „trăznit” nici pe Iuda trădătorul, nici pe cei care L-au răstignit, ci S-a rugat pentru ei, învățându-ne și pe noi să facem la fel: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Doar așa arătăm că suntem și noi ucenici ai Domnului Hristos, dacă facem TOT ce ne-a învățat El spre folosul și mântuirea noastră și a altora…
- Astăzi, mai mult ca oricând, noi, creștinii ortodocși, avem nevoie de exercițiul iertării, al răbdării, al solidarizării, al purtării sarcinilor celorlalți și al rugăciunii pentru întreaga Biserică și pentru întreaga lume, că nu ne va mântui dreptatea noastră care „înaintea Domnului e ca o cârpă lepădată”, ci mila lui Dumnezeu care are de multe ori alte criterii de apreciere/răsplătire decât gândim noi. Și dacă fiecare creștin în parte este îngăduitor cu sine și recunoaște că e bucuros când Dumnezeu (prin lucrarea și Taina Pocăinței) în Biserică și când alți oameni îl iartă, atunci fiecare, la rându-i, se cuvine să fie iertător, răbdător și milostiv cu frații și semenii lui, ca să nu pățească precum datornicul cel nemilostiv din pilda Mântuitorului…
- Dumnezeu, „Care voiește ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”, în mod sigur va mântui mai mulți oameni decât credem noi în limitarea/înțepenirea minții noastre. Bine că Dumnezeu nu ne întreabă pe noi pe cine să mântuiască, pentru că ar fi cam pustiu raiul!… Și prin aceasta vedem slava și bunătatea necuprinsă a lui Dumnezeu. Cum a făcut și face Dumnezeu milă cu cei aleși ai Lui în fiecare neam[18] noi nu știm și nici nu putem pătrunde judecata Lui care despică inima și gândurile omului („cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre”). Dar știm că pe toți cheamă la pocăință, iar pe cei cu inimă bună de pretutindeni (care ascultă chemarea Lui) Dumnezeu îi și aduce la Biserica Sa, la viața Sa veșnică prin Hristos, trimițându-le apostoli care să-i unească cu El (precum pe Corneliu sutașul, pe famenul etiopian ș.a.). De aceea, de vrem să dovedim iubirea pentru semeni și conștiința noastră eclezială, trebuie să ne rugăm pentru luminarea și mântuirea tuturor.
Iată, așadar, o rugăciune pentru lume pe care bătrânul părinte duhovnic român (Adrian Făgețeanu) o rostea și pe care o recomandăm și noi spre rostire:
Împărate Sfinte, mult milostive şi iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, caută spre noi păcătoşii şi ascultă umilele noastre rugăciuni, Tu, Cel ce eşti bun şi binecuvântat în veci.
Dezleagă, Doamne, lasă, iartă‑ne nouă toate greşelile cu care ne‑am spurcat, cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, cu voie şi fără de voie; străluceşte întru noi harul Tău cel de viaţă dătător ca să nu pierim lepădaţi de la faţa Ta; luminează, întăreşte şi sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, ca să înţelegem şi să facem voia Ta. Umple inimile noastre cu Duhul Tău Sfânt şi sporeşte întru noi iubirea Ta, ca uniţi fiind cu Tine să lucrăm la mântuirea noastră şi a semenilor.
Întăreşte şi înmulţeşte, Doamne, Sfânta Ta Biserică, luminându‑i pe toţi oamenii ca să Te cu-noască pe Tine şi pe Tatăl Tău şi pe Duhul Sfânt, singurul Dumnezeu adevărat. Surpă grabnic, Doamne al puterilor, uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi care ne împresoară, şi cu roua iubirii Tale stinge toate îndemnurile spre dezbinare.
Aşa, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, odihneşte întru noi şi ne mântuieşte împreună cu cei din gândurile şi din inimile noastre, dreptmăritori creştini, care se roagă Ţie sau şi prin noi cer mila Ta cea bogată:
– ierarhi şi clerici ortodocşi, monahi şi monahii care se roagă pentru lumea întreagă;
– părinţi şi fraţi ai noştri duhovniceşti, păstori şi învăţători ai Bisericii Tale;
– rudenii după trup, cunoscuţi şi binefăcători ai noştri de pretutindeni;
– conducători ai ţării noastre România;
– oameni pe care ne‑ai dat a‑i întâlni, care ne urăsc sau ne iubesc pe noi, sau pe care noi cu nesocotinţă i‑am smintit, sau i‑am scârbit, sau i‑am necinstit în vreun fel, cu voie sau fără de voie;
– prunci, copii, tineri în floarea vârstei şi bătrâni;
– văduve, orfani, oameni ce sunt în încercări de întristare, de sărăcie, de supărare, de boală, de singurătate, de prigoană şi de temniţă;
– oameni ce rătăcesc în întunericul păcatelor, al urii, al deznădejdii şi al necredinţei în Tine.
Luminează‑i, Doamne, şi pe eretici şi pe păgâni cu harul Tău şi‑i uneşte cu Sfânta Ta Biserică.
Dăruieşte‑ne tuturor, Doamne, credinţă dreaptă, nădejde tare şi dragoste curată; tinde mâna Ta cea nevăzută din sfânt lăcaşul Tău şi ne binecuvântează pe toţi. Adu‑Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, în mulţimea îndurărilor Tale, de tot poporul Tău şi peste toţi oamenii varsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cele către mântuire. Pe cei ce rătăcesc în necredinţă, adu‑i la Tine, Dumnezeule al milei, iar pe credincioşi îi întăreşte în iubirea de fraţi, milostive, Doamne. Însuţi tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare dintru început şi voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină. Pe noi pe toţi ne primeşte, Doamne, în împărăţia Ta, fii ai luminii şi ai zilei neînserate arătându‑ne; pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte‑ni‑le nouă, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le‑ai dat nouă. Ca şi noi, împreună cu toţi Sfinţii care din veac au bineplăcut Ţie, să ne facem părtaşi veşnicelor Tale bunătăţi, pe care le‑ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine.
Odihneşte, Doamne, în împărăţia Ta, şi pe cei ce au adormit în dreapta credinţă, rudenii, cunoscuţi şi binefăcători ai noştri după duh şi după trup, şi pe toţi oamenii care s‑au săvârşit cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice care este la Tine. Auzi‑ne pe noi, Dumnezeule Preabun, şi ne miluieşte pe toţi.
Că singur Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru Care ne miluieşti şi ne mântuieşti, şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[1] Chemarea la Ortodoxie și nașterea în Duh a altora reprezintă activitatea misionară a întregii Bisericii, deopotrivă mireni și clerici. Iar lucrările tuturor credincioșilor/mădularelor Bisericii sunt potrivite cu darurile și vocația fiecăruia dintre creștini în parte, de aceea este important ca noi să ne cunoaștem rostul și măsurile proprii, căci suntem responsabili de talanții primiți și vom da socoteală nu de ce au sau n-au făcut alții, ci de ce am făcut noi cu ei. Așa încât „toată viața noastră lui Hristos lui Hristos Dumnezeu să o dăm” în armonie, în bună rânduială și împreună lucrare simfonică în duh de iubire și pace, nu într-o bulibășeală haotică generatoare de ură și tulburare.
[2] Întreținut în mod sistematic de trâmbițele antihristului, special ca să creeze derută, haos, deznădejde și debusolare.
[3] După pilda celor zece fecioare care, așteptându-și mirele, au adormit, iar apoi la glasul strigării „Iată, mirele vine! Iețiți în întâmpinarea lui!” s-au trezit. Promotorii falsei „treziri” sunt cei care vor să amețească mintea și vigilența oamenilor adormiți de experiențe „de-a stânga” (patimi grosiere, neștiință, ateism) prin antrenarea lor în experiențe „de-a dreapta” (exagerări prozelitiste, violente, care au la bază mândria de om salvat, ieșit din „sistem”, luptător contra „matrix”-ului globalist). Din nefericire, am întâlnit destui creștini ortodocși, care, tot luptând contra răului din exterior, s-au pustiit în interior și au uitat să iubească semenii (inclusiv creștini ortodocși, nu mai zicem de eretici, idolatri și atei), orbiți de litera unei legi proprii, ajungând să-i măcelărească verbal pe mai toți cei care nu sunt ca ei…
[4] Suntem chemați să iubim pe Dumnezeu cu toată ființa și pe semeni ca pe noi înșine; prin aceasta noi arătăm că suntem ucenicii lui Hristos.
[5] Pocăința este o lucrare continuă de restaurare a firii umane intoxicate de păcat și aceasta presupune un îndelung și adânc exercițiu ascetic de despătimire și iluminare (purificare de gânduri, cuvinte și fapte rele) sub povățuirea unui părinte duhovnicesc care te ferește de „patinări” primejdioase (mai ales din cauza mândriei) pe calea mântuirii.
[6] Mai ales pe internet, unde, adesea sub protecția anonimatului, ei cred că luptă contra apostaziei generale și a „sistemului” tocmai cu armele sistemului, dedublându-se în „creștini adevărați”, normativi, literaliști și ultralegaliști, deși sunt destul de primitivi/necultivați în gândire și-n simțire și nu-și pot ascunde manifestările viscerale ale psihicului lor dezechilibrat (ba unii chiar le consideră manifestări ale „duhului” puternic din ei, râvnă sfântă).
[7] Atenție!, nu pe cei care nu sunt nepătimași și rătăciți, ci pe cei care nu le urmează lor. E și aici o frustrare și o patimă să vrei să fii „șef” și model altora, să te crezi destoinic a fi conducător altora. Pe de altă parte, ei se dezic imediat de cineva dacă acela ajunge să sufere din cauză că le-a urmat lor în rătăcire, manifestându-și și lipsa de responsabilitate pentru cei din jur. Vezi și cartea scrisă de Ieromonah Adrian Făgeţeanu și Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?, Editura Sophia, București, 2004.
[8] Deși unii dintre ei cred că fac bine (dezinformați și îmbătați de aburii slavei deșarte ațâțate de propriile reușite mai mult sau mai puțin virtuale), alții sunt de-a dreptul îndrăciți și porniți să facă rău.
[9] Ca să nu zic incitante la ură, neîncredere și dispreț față de semenii lor, în totală opoziție cu îndemnul Mântuitorului la iubire și trezvie în Duhul Sfânt.
[10] Toți știm prea bine că nu trebuie acceptate compromisurile cu nici o intervenție agresivă și abuzivă a cezarului în viața/credința/sănătatea și intimitatea omului, dar, totodată, demnitatea noastră trebuie susținută în societate cu fermitate și înțelepciune, nu cu isterie și fără pricepere. De asemenea, trebuie să luăm exemplu de la creștinii ortodocși greci care știu să echilibreze balanța în dialogul cler/ierarhie și laicat, ascultarea și conlucrarea armonios împletite putând aduce roade bogate în Biserică, ferind și ierarhia de abuzuri papaliste, dar și laicatul de răzvrătiri protestante, ambele rătăciri fiind la fel de păguboase pentru Biserică.
[11] Cu durere și mâhnire sesizăm, și în calitate de duhovnici, că lumea virtuală este o ispită/capcană teribilă pentru mulți tineri (inclusiv clerici și monahi) care stau în fața calculatorului (dialogând în chip nevăzut cu diverși alți parteneri) mai mult timp și mai angajați în comunicare decât la rugăciunea înaintea Domnului.
[12] De când cu Facebook – fabrica mondială de narcisiști, toți vor să-și dea cu presupusul în orice domeniu, implicându-se pătimaș în discuții referitoare la probleme care la depășesc cu mult agoniselile intelectuale și informaționale. Goana după like-uri… aa… după slava deșartă i-a schimbat pe mulți într-un fel de „vânători” de aprecieri virtuale, competiția dintre blogeri molipsind și suporterii/fanii/comentatorii, dramatismul ei ducând adesea la mutilarea limbii române, ridiculizarea/vulgarizarea/compromiterea temelor de discuție, insultarea/calomnierea semenilor și chiar la hulirea lui Dumnezeu.
[13] Articolele cu teme religioase sunt postate alandala pe site-uri mai mult de scandal decât de folos, într-un ghiveci kitschos, printre știri senzaționaliste despre crize, atentate, cataclisme și experimente, presărate cu imagini/clipuri cu rockeri, Rockfelleri și paparude, mai ceva ca-n revistele de can-can.
[14] Sesizăm la aceștia strategia sectarilor de altădată care mergeau prin blocuri și prin trenuri ca să facă propagandă: după ce epuizau argumentele (teo)logice treceau la huiduiala preoților, a instituției Bisericii, exagerând și generalizând câteva abateri ale unora și aruncând „precipitații” vulgare asupra tuturor celor care nu-i ascultau pe ei…
[15] Nu este o simplă întâmplare că toți acești „judecători” internautici pretind a respecta cuvintele Părintelui Iustin Pârvu în special, în mod evident trunchiindu-i, răstălmăcindu-i sau îmbogățindu-i afirmațiile (doar unele, cele despre smerenie și răbdare le fac uitate), și ignorându-i pe celilalți Sfinți Părinți Români din ultimul secol, care au păstrat calea strâmtă a dreptei socoteli fără să vrea a fi promovați în spațiul public. Parcă semnele sfințeniei și ale trăirii ortodoxe sunt smerenia și dragostea, nu așa spunea Părintele Sofian?
[16] Dacă taci și te rogi în liniște pentru luminarea și mântuirea tuturor, nevrând să ieși la rampă în show-uri mărturisitoare reale sau virtuale, ești deja suspectat de apostazie și complicitate cu apostații/ereticii. Apoi dacă doar le amintești acestor „cinstiți justițiari” că prioritatea este despătimirea proprie și abia apoi salvarea lumii din bezna apostaziei, devii următoarea țintă luată în colimatorul inchiziției lor nebunești și supusă acuzațiilor publice. Iar dacă îți și susții argumentat poziția, nerezonând cu ce fac/zic/gândesc ei, atunci se pun pe tine cu artileria grea a insultelor și a calomniilor, acuzându-te de răutăți și viclenii pe care niciodată nu le-ai gândit. Pentru ei ești un apostat și un eretic, un condamnat „la pierderea harului”, osândit de ei la iad mai înainte de vreme și un viclean purtător numelui de creștin ortodox și eventual al rasei de monah sau cleric…
[17] E bine să dovedim în toate înțelegere, bună credință și smerenie, știind și că fiecare om e supus ispitei și poate greși, dar trebuie să fim și realiști mai ales când în umbra unos aranjamente oculte, diavolul și cezarul antihrist încearcă să agațe instituția (prin funcționarii ei importanți, vizibili sau nu) și membrii Bisericii într-o mișcare centrifugă față de Domnul Hristos, față de viața în Duhul Sfânt și de teologia/spiritualitatea ortodoxă patristică. De aceea trebuie să ne rugăm cu mai multă rână pentru luminarea și întărirea păstorilor noștri în har și în Ortodoxie (știind că și ei mijlocesc pentru sufletele noastre și dau răspuns de mântuirea noastră), ca să ne conducă spre Hristos-Dumnezeu și spre Împărăția Cerurilor, susținându-i și nu intimidându-i cu orice prilej, de parcă noi le-am fi șefi și nu fii…
[18] Calea sigură a mântuirii este Ortodoxia, dar Dumnezeu a mai făcut și excepții în istoria lumii și va mai face cu cei care, în afara Bisericii Ortodoxe fiind (din neștiință/naivitate, nu dintr-o opoziție hulitoare îndârjită/conștientă față de învățătura, rânduielile și Tainele Bisericii), au intuit și au trăit parțial adevăruri de credință, slujind cu iubire jertfelnică semenilor. Cei mai mulți se numără printre catehumenii nebotezați încă în Biserica Ortodoxă, dar care sunt pe cale, iar alții sunt cei pentru care mijlocesc Sfinții mântuirea lor excepțională (vezi cazul împăratului Traian). Dar acestea sunt excepții rare care nu impun generalizarea și validarea ecumenismului intercreștin sau chiar interreligios bazat pe un iubirism lax, adogmatic, neascetic și neeclezial.
Un Ieromonah din România
