Articole duhovnicești

Despre cei care mor și iarăși se întorc [în trup]; cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoși se cutremură văzând chinurile iadului și pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Și astfel se despart de trup

  • 05/10/2017

1. A Sfântului Grigorie Palama

Întrebare a lui Petru:

       Cum se tâlcuieşte lucrul acesta care se întâmplă cu mulţi, că sunt răpiţi din trup, ca într-o amăgire, şi, după ce rămân pentru puţin timp neînsufleţiţi, se întorc iarăşi [la viaţă]?

Răspunsul lui Grigorie:

       Lucrul acesta, Petre, dacă e bine priceput, nu este amăgire, ci e spre în­văţătură de minte. Căci îl rânduieşte milostivirea lui Dumnezeu, prin iconomie, ca un preamare dar al milei Lui; [şi e dat] multora pentru ca, ieşind din trup şi întorcându-se din nou în acesta, să vadă chinurile iadului, despre care au auzit mai înainte, dar nu credeau; şi aşa să se teamă.

       Un monah, pe nume Petru, s-a alipit de un Bătrân, numit Evvasa, şi vieţuia într-un loc împădurit şi pustiu. Acela i-a povestit că înainte de a veni să şadă în pustie s-a îmbolnăvit şi a murit. Îndată, însă, s-a reîntors în trup, zicând că a văzut chinurile iadului şi întinderi nesfârşite cuprinse de foc. Încredinţa că i-a zărit şi pe unii dintre stăpânitorii lumii acesteia, spânzuraţi în văpaie. Pe când era dus şi el spre a fi aruncat acolo, un înger strălucitor s-a arătat pe neaşteptate, precum spunea, şi a oprit să fie aruncat în foc. Acesta i-a zis: „Du-te şi vezi cum vei trăi după acestea, luând aminte la tine însuţi”.

       De cum a auzit glasul, mădularele au prins încetul cu încetul a i se încălzi, s-a trezit din somnul morţii veşnice şi a povestit toate câte i s-au întâmplat. Şi din pricină că a văzut chinurile iadului şi s-a înfricoşat de ele, s-a dat pe sine la atâtea postiri şi privegheri, încât chiar de i-ar fi amuţit limba, ar fi grăit vieţuirea lui. Astfel, moartea lui [vremelnică] s-a înfăptuit cu minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca să nu moară veşnic.

       Din pricină că inima omenească e cuprinsă de grea învârtoşare, uneori înfăţişarea chinurilor poate să o întoarcă spre pocăinţă. Alteori, însă, unora li se face pricină de mai mare osândire. Căci aceştia, după ce au văzut acele cum­plite [chinuri], s-au reîntors în viaţa de aici şi au rămas tot neîndreptaţi. Lor nu le mai rămâne nici un cuvânt de dezvinovăţire.

2. A aceluiaşi Sfânt Grigorie Dialogul, către diaconul său Petru

       De multe ori sufletele, cât încă se află în trup, văd unele chinuri pricinuite de duhurile viclene; unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce îi ascultă.

       Era odată un copil foarte neastâmpărat, pe care îl chema Teodor. Acesta avea un frate monah şi, mai degrabă silit decât de voie bună, i-a urmat lui la mă­năstire. Dar Teodor era foarte nesupus şi dacă îi spunea cineva vreun [cuvânt] bun pentru mântuirea lui, nu numai că nu voia să-l împlinească, dar nici măcar să-l asculte; cât despre chipul sfintei vieţuiri[1], nu se învoia nicicum să îl primeas­că. În timpul unei molime aducătoare de moarte, boala i-a vătămat coapsa; şi ajungând la ceasul morţii, s-au strâns toţi fraţii [în jurul lui]. Văzându-l că deja se sfârșea -pentru că tot trupul i se răcise şi era fără simţire, rămânându-i doar în piept puţină căldură de viaţă- se rugau stăruitor pentru el, cerând de la iubitorul de oameni Dumnezeu să-i fie milostiv la ieşirea din trup.

       Pe când fraţii se rugau, a început dintr-o dată să strige cu glas mare, curmându-le rugăciunile şi zicând: „Plecaţi de la mine, plecaţi! Căci, iată, am fost dat ca hrană balaurului, dar, pentru că voi sunteţi de faţă, nu mă poate mânca. Capul deja mi l-a înghiţit. Lăsaţi-l în pace, să nu mă chinuiască mai mult şi ceea ce are de făcut, grabnic să facă. Căci de acum i-am fost dat lui de hrană. De ce să rabd zăbava?” Iar fraţii i-au spus: „Pecetluieşte-te, frate, cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”. Însă acela a răspuns, strigând puternic: „Vreau să mă pecetluiesc, dar nu pot, căci balele balaurului mă împiedică”.

       Auzind aceasta, fraţii au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui, mai puternic şi mai fierbinte. Şi cum stăruiau în rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: „Daţi mulţumită lui Dumnezeu! Căci, iată, bala­urul care mă înhăţase să mă mănânce a fugit prin rugăciunile voastre şi n-a mai putut sta aici. Rugaţi-vă iarăşi pentru păcatele mele, căci sunt gata să mă întorc şi să părăsesc cu totul viaţa lumească”. A luat degrabă putere dătătoare de via­ţă, iar mai apoi s-a întors cu toată inima către Dumnezeu, schimbat în cuget de osânda cu care fusese pedepsit îndeajuns. Şi astfel a ieşit din trup.

*

       Acesta a văzut pedeapsa de după moarte pentru folosul său. Alţii, aşa cum am spus, pentru zidirea noastră, văd caznele pricinuite de duhurile răutăţii, cât încă mai răsuflă; şi, după ce le vestesc, de îndată îşi dau duhul. [Aşa s-a întâm­plat] cu un bărbat pe nume Hrisaorios care, după judecăţile lumii acesteia, era un om foarte de seamă. Însă, pe cât sporea în bogăţie, pe atât se îmbogăţea şi de patimi; semeţ şi mândru, supus voilor trupeşti, se lupta cu râvnă să strângă averi şi era pârjolit vârtos de zgârcenie. Binevoind Domnul să pună capăt atâtor rele, a îngăduit să cadă într-o boală aducătoare de moarte. Iar când a ajuns în ceasul morţii, având ochii deschişi, a văzut duhuri înfricoşătoare şi întunecate stându-i înainte şi trăgându-l cu sila, ca să-l ducă spre zăvoarele iadului. A început aşa­dar să tremure, să pălească şi, scăldat în sudoare, să strige cu glas mare, cerând răgaz. Îl chema cu răcnete puternice şi pline de tulburare pe fiul său Maxim – pe care şi eu l-am cunoscut mai târziu ca monah, când şi eu ajunsesem la rându-mi monah – şi zicea: „Maxime, dă fuga! Niciodată nu ţi-am făcut rău. Ocroteşte-mă cu credinţa ta!”

       Maxim s-a apropiat de îndată, răscolit şi cu lacrimi în ochi, şi, împreună cu dânsul, toţi cei din casa lui. Însă acestora nu le era cu putinţă să vadă duhurile rele, care îl trăgeau cu sila pe Hrisaorios. Doar bănuiau că sunt de faţă, după măr­turia aceluia, din gălbeneala feţei lui şi din groaza pe care o îndura. Pentru că, din pricina fricii şi a înfăţişării lor întunecate, se răsucea de pe o parte pe alta în aşternut. Şi când era culcat pe partea stângă îi vedea pe aceia stând înaintea lui, privelişte pe care nu o putea îndura; când se întorcea la perete, şi acolo îi vedea a fi de faţă. Căzând deci în deznădejde, că nu mai poate fi izbăvit de ei, a prins puteri şi a început să strige cu glas mare: „Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi! Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi!” Şi cu strigătele acestea a ieşit din trup.

       De aici se arată limpede că nu pentru el ci pentru noi a văzut acestea, ca, aflându-le, să ne temem şi să ne îndreptăm. Căci ce i-a folosit lui că a văzut du­hurile acelea ale răutăţii înainte de moarte şi le-a cerut răgaz, pe care în cele din urmă nici nu l-a primit?

*

       Şi Atanasie, cel care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde şi acesta se trage, este o mănăstire numită „a Galatenilor”. Acolo trăia un monah care era crezut de toţi a avea vieţuire preaînaltă şi deprinderi alese. Însă, după cum l-a arătat sfârşitul, era departe de cele ce părea; căci se înfăţişa înaintea fraţilor ca postind împreună cu dânşii, însă mânca pe ascuns de ei. Venind, deci, peste el o boală, a ajuns la ceasul din urmă al vieţii; şi, cunoscând că s-a apropiat de sfârşit, i-a chemat la el pe toţi fraţii din mănăstire. Aceştia s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă ceva însemnat şi mult râvnit de la un asemenea băr­bat îmbunătăţit, după cum credeau, care acum se sfârşea. Acela, însă, jelindu-se şi tremurând, le-a spus: „Credeaţi că postesc împreună cu voi, însă eu mâncam pe ascuns. Şi, iată, acum am fost dat ca hrană balaurului; mi-a legat picioarele şi genunchii cu coada, şi-a vârât capul în gura mea şi, sorbindu-mi sufletul, mi-l desprinde [de trup]”.

       Spunând acestea, de îndată a murit, nefiindu-i îngăduit a rămâne în viaţă, ca să poată, prin pocăinţă, să se izbăvească de balaurul acela. Se arată limpede şi de aici că numai spre folosul nostru, care auzim [întâmplarea], a văzut aceasta. Fiindcă deşi l-a vădit pe vrăjmaşul căruia îi fusese predat, nu a putut să scape de el.

3. Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Toma

       Toma, marele Apostol, după ce a fost vândut de Domnul negustorului Amvani, ca rob cu multă pricepere la meşteşugul construcţiilor, a plecat împreu­nă cu acesta în India. Acolo a fost dus la împărat şi, fiind întrebat despre îndelet­nicirea lui, l-a încredinţat că este preaiscusit în zidiri, înfăţişând cu de-amănuntul multe despre acest meşteşug. Şi, din cuvintele sale, cei care-l ascultau au priceput că, într-adevăr, îndemânarea îi era mare; de aceea i s-au încredinţat de către împărat bani din belşug, pentru a-i zidi palate într-un loc anume. Însă el, luând mulţimea de bani, i-a împrăştiat pe toţi celor nevoiaşi.

       După câtăva vreme împăratul a trimis să fie cercetate construcţiile. Şi de îndată ce a aflat de la cei trimişi că Toma nu pusese nici măcar început zidirii, ci toţi banii încredinţaţi îi împrăştiase săracilor, s-a aprins de mânie şi a poruncit să-i fie adus numaidecât înainte Apostolul, legat cu mâinile la spate. Înfăţişându-se Toma, până să-şi termine cuvântul [împăratul], îi zice acesta: „Mi-ai zidit pa­latul?” Iar el răspunse: „Da; şi încă unul foarte frumos”. Şi împăratul: „Să vin, atunci, să îl văd”. Iar Apostolul: „În veacul de acum nu-ţi este cu putinţă să-l pri­veşti, dar după ce te vei muta din această [viaţă] îl vei vedea şi, precum doreşti, îl vei lua în stăpânire cu multă bucurie.”

       Auzind toate acestea, împăratul Gundafor – căci aşa se numea – le-a socotit înşelăciune şi nu adevăr. Văzând că Toma vieţuieşte în lipsuri, cu simplitate, şi-a pierdut nădejdea că va mai primi banii înapoi. S-a gândit atunci că îi este potri­vită [Apostolului] o moarte pe măsura sălbăticiei mâniei sale: să fie jupuit de piele şi apoi aruncat în foc. Însă Cel care pe toate le face şi le preface după voia Sa[1], i-a luat-o înainte [împăratului, lovind] cu o rană de moarte pe Gad, fratele lui Gundaforos. Gad acesta se amărâse mai mult decât fratele său, împăratul, de nezidirea palatelor. Şi în timp ce se înverşuna împotriva celui care, chipurile, îi înşelase şi îl zorea pe fratele său să-l pedepsească, a murit el însuşi. Iar moartea lui s-a făcut Apostolului izbăvire de moarte. Căci uitând toţi de Toma, din pricina însemnătăţii aceluia, se ocupau cu înmormântarea trupului [împărătesc].

       Însă mare minune a făcut şi aici Dumnezeu, Cel care nu vrea moartea pă­cătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Căci îngerii i-au luat atunci sufletul lui Gad, ca să îi arate sălaşurile veşnice din lumea de dincolo ale celor mântuiţi. Iar el, fermecat de frumuseţea, măreţia şi slava neasemănată a unuia dintre acestea, îi ruga pe cei care îl purtau [să-i îngăduie] să se sălăşluiască fie şi într-una din cele mai amărâte odăi ale lui. Îngerii, însă, nu s-au învoit, zicându-i că palatul e al fratelui său Gundaforos, căruia i l-a zidit străinul Toma. Auzind acestea, se ruga mai fierbinte să i se îngăduie să meargă să-l cumpere de la fratele său. Şi ce s-a întâmplat atunci? Cel la a Cărui poruncă se petrec toate a binevoit ca sufletul omului să se întoarcă iarăşi în trup, ca prin învierea acestuia să se dăruiască, pe lângă izbăvirea Apostolului, şi mântuire multor suflete. În vreme ce înfăşurau deci trupul lui Gad cu giulgiul îndătinat, celor care-l găteau de îngropăciune li s-a arătat dintr-odată cum leşul său neînsufleţit prinde viaţă. Uluiţi, au dat fuga şi au vestit cele întâmplate împăratului Gundaforos, care, cuprins şi el de minu­nare, a venit degrabă lângă fratele său. Iar acesta – o, minune! – deschizându-şi buzele ce fuseseră deja ferecate de moarte, ca şi cum s-ar fi trezit din somn, îl implora, zicând: „Vinde-mi, rogu-te, frate, palatul pe care-l ai în ceruri, cel pe care creştinul Toma ţi l-a zidit”.

       Cugetând deci bine împăratul la cele spuse de Gad şi pricepând că Toma este Apostol al lui Dumnezeu şi că acest Dumnezeu propovăduit de el este ade­vărat şi iubitor de oameni, a fost luminat cu strălucirea credinţei şi i-a răspuns fratelui: „Nu-mi este cu putinţă să-ţi vând averea aceea, pe care nu-i uşor să o dobândesc iarăşi; ci mai degrabă merg eu însumi să o iau în stăpânire. Însă ţi-l voi da pe meşter, care încă trăieşte cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el îţi va lucra sălaş asemănător”. Şi îndată l-a adus înaintea lui pe Toma, slobozit din lanţuri. Apoi au căzut amândoi la picioarele lui, rugându-l în faţa tuturor să le ierte fărădelegea cea din neştiinţă şi să le vestească pe Acel Dumnezeu necu­noscut şi poruncile Sale, ca de atunci înainte, trăind după voia Lui, să dobândeas­că bunătăţile cele veşnice şi nevăzute, ale căror chipuri şi pilde fusese învrednicit Gad să le vadă mai înainte.

       Auzind acestea, Apostolul s-a minunat de adâncul purtării de grijă a lui Dumnezeu şi I-a mulţumit după cuviinţă. Apoi, rugându-se şi învăţându-i cele ale credinţei, i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi dintre ceilalţi indieni care au crezut din această minune, a botezat mulţimi ne­numărate.

4. Din Pateric

       Un Bătrân s-a dus odată într-o cetate ca să-şi vândă vasele şi s-a întâmplat să se aşeze la poarta unui bogat, care trăgea să moară. Cum şedea, privea cu luare aminte. Şi iată, vede nişte bărbaţi negricioşi şi înfricoşători, călare pe cai negri şi ţinând în mâini ciomege de foc. Când au ajuns la poartă, au lăsat caii afară şi au intrat. Îndată ce i-a văzut, bolnavul a strigat cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi ajută-mi!” Atunci îi spun aceia: „Acum, când soarele a apus, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? De ce nu L-ai căutat atunci când ziua strălucea? De acum nu mai ai nădejde de mântuire, nici mângâiere”. Şi astfel, smulgându-i sufletul cu sila, au plecat.

5. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Fraţilor! Mare frică e în ceasul morţii. Căci în clipa despărţirii [de trup] i se înfăţişează sufletului toate faptele pe care le-a săvârşit, ziua sau noaptea, bune sau rele. Îngerii, sârguindu-se, se grăbesc să-l scoată din trup, iar sufletul păcătos, văzându-şi faptele, se teme să iasă; silit de îngeri şi cutremurându-se din pricina lucrărilor sale, le zice acestora cu frică: „Lăsaţi-mă încă un ceas ca să ies”. Îi răs­pund însă sufletului faptele sale, toate împreună: „Tu ne-ai săvârşit pe noi; aşa că împreună cu tine mergem către Dumnezeu”. Astfel, tremurând şi văitându-se, se desparte de trup şi merge să se înfăţişeze judecăţii celei nemuritoare.

6. Din Pateric

       Un Bătrân a povestit că un frate voia să iasă din lume, însă era împiedi­cat de mama sa. Iar el nu înceta să-şi dorească aceasta, spunând: „Vreau să-mi mântuiesc sufletul”. Mama lui s-a străduit îndelung, dar, nereuşind să-l ţină, i-a îngăduit să plece. Iar acesta, după ce a ieşit din lume şi s-a călugărit, şi-a irosit viaţa în trândăvie.

       S-a întâmplat apoi ca mama lui să moară. După câtva timp, s-a îmbolnăvit şi acesta greu, ajungând la un pas de moarte. Căzând ca într-un fel de leşin, a ieşit din trup şi a fost răpit la judecată. Şi a găsit-o pe mama sa laolaltă cu cei jude­caţi, adică cei osândiţi. Aceea, văzându-l, i-a zis cu uimire: „Şi tu ai fost osândit în locul acesta, fiule? Unde-s cele ce ziceai: «Vreau să-mi mântuiesc sufletul»?” Ruşinat mult de vorbele acestea, stătea îndurerat, neavând ce cuvânt de dezvi­novăţire să-i aducă mamei. Apoi aude un glas care zicea: „Luaţi-l pe acesta de aici”. Şi îndată s-a întors în sine şi a povestit celor de faţă câte a văzut şi a auzit, înălţând slavă mare către Dumnezeu, Cel ce caută cu orice chip să-i mântuiască pe păcătoşi.

       Când s-a întremat din boală, s-a zăvorât şi a început să şadă grijindu-se de mântuirea sa, pocăindu-se şi tânguindu-se cu inima pentru cele pe care le săvârşise în trândăvie mai înainte. Atât de mari îi erau străpungerea inimii şi la­crimile, încât mulţi din cei care îl vedeau îl implorau să le domolească un pic, ca nu cumva să sufere vreo vătămare din pricina jeluirii sale fără măsură. El, însă, nu voia să fie mângâiat, spunând: „Dacă n-am putut suferi ocara mamei mele, cum voi îndura ruşinea din ziua Judecăţii, dinaintea lui Hristos, a sfinţilor îngeri şi a întregii zidiri?”

       Să fim şi noi cu luare aminte, fraţilor, şi să ne nevoim a petrece după cum se cuvine cinului nostru călugăresc şi după cinstea pe care ne-o arată rudele după trup şi ceilalţi oameni, de care e limpede că ne-am îndepărtat pentru a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu. Căci, dacă vieţuim în alt chip – să nu fie! -, cum vom îndura ruşinea de la Judecata cea înfricoşătoare, nu numai înaintea întregii zidiri, de sus şi de jos, dar şi a celor care odinioară ne erau rude şi cunoscuţi, pe care i-am părăsit ca să ne apropiem de Dumnezeu? Atunci, chiar dacă vom fi [osândiţi] dimpreună cu dânşii, pe lângă toate celelalte rele ale noastre, îi vom avea şi pe aceştia pârâşi şi batjocoritori. Căci, aşa cum a spus un Sfânt[2], deşi pe senator l-am pierdut, n-am dobândit cele ale monahului, lucru pentru care am ieşit din lume.

_____________________

[1] Schima monahală.

[2]  Este vorba despre Sfântul Vasile cel Mare, care i-a spus unui senator ce devenise monah, însă mai păstra o parte din banii săi: „Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai făcut”. (Avva Casian, Către episcopul Castor, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia, vol.l, Bucureşti, 1993, pag. 144).

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 8 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.