Arhim. Sofronie Saharov
Mulți socotesc tăcerea lui Dumnezeu ca pe o dovadă că Dumnezeu „nu există”, „a murit”.
Dacă însă ne gândim în ce poziție dificilă Îl aducem pe Dumnezeu cu patimile noastre, atunci am vedea că El nu are altă opțiune, decât să tacă. Cerem de la Dumnezeu să ne sprijine în nedreptățile noastre. Nu ne învinuiește pe față. Ne lasă să umblăm pe căile noastre viclene și să secerăm roadele păcatelor proprii.
Dacă însă ne întoarcem la El cu pocăință, atunci vine repede, mai repede decât am așteptat. Fiindcă știe nevoile noastre, de multe ori apucă înainte și le împlinește. De îndată ce rostim în rugăciune cererile noastre, care sunt îndreptățite de realitatea vieții în care trăim, vedem că El deja le-a împlinit. Prin urmare, tăcerea lui Dumnezeu este răspunsul cel mai nobil la nedreptățile noastre.
