„Adesea, culmea dreptăţii este culmea răutăţii…
Nu-ţi ascunde faţa ta, fii totdeauna ceea ce eşti”
Proverb latin
Păcatele sau urâciunea lingușirii, a făţărniciei și a invidiei au existat din cele mai vechi timpuri, ca să nu zicem dintotdeauna, după căderea omului din harul dumnezeiesc, din ascultarea față de Creatorul său… Omului i-a plăcut și-i place să se arate în alt chip decât este în realitate şi caută să convingă pe toţi cei din jurul său că este mai bun, pentru a atrage lauda şi admiraţia lor. Prin făţărnicie omul se arată că iubeşte pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu şi cu inima şi fapta. Prin lingușire caută să-şi atribuie însuşiri pe care nu le posedă, vrând să arate tuturor și, în special, mai-marilor lumii că este ceea ce în realitate nu este. De aceea înţelepţii greci spuneau oamenilor să se cunoască cât mai bine pe ei însişi şi apoi să înceapă să cunoască tainele lumii şi pe ceilalţi semeni. Acest lucru reiese şi de pe inscripţia frontispiciului din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”.
Aceste păcate sunt consemnate şi în Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament: „…Ei lepădaseră aşezămintele Mele şi după poruncile Mele nu se purtau, ci călcau zilele Mele de odihnă, că inima lor era îndreptată spre idolii lor” (Iezechiel, 20, 16). Tocmai pentru aceea proorocul Iezechiel mustra poporul evreu spunând: „Şi ei vin la tine, ca la o adunare de petrecere; poporul Meu se aşază înaintea ta şi ascultă cuvintele tale. Dar nu le împlineşte; căci ei cu gura lor fac din acestea o petrecere, iar inima lor e târâtă după poftele lor” (Iezechiel, 33, 31).
În Noul Testament lingușirea, făţărnicia și invidia caracterizează pe farisei [partid politic-religios din sânul poporului evreu, care ţineau cu cea mai mare stricteţe toate prescripţiile legii mozaice]. Mântuitorul Hristos îi ceartă şi îi numeşte făţarnici şi le arată că ei împlinesc Legea în chip formal şi că nu sunt adevăraţi împlinitori ai Legii şi ai Cuvântului dumnezeiesc. Făţărnicia lor consta în faptul că se socoteau cei mai mari cunoscători şi împlinitori ai Legii. Când se rugau ieşeau pe străzile cele mai umblate şi la răspântii de drumuri, când posteau se arătau trişti, îşi smoleau feţele şi-şi puneau cenuşă pe cap, când mergeau la sinagogi se aşezau în primele rânduri, când făceau o milostenie o trâmbiţau ca toţi să afle, apoi toate prescripţiile Legii Vechi le împlineau cu stricteţe. De exemplu, Domnul nostru Iisus Hristos este întrebat de aceştia de ce ucenicii Lui nu-şi spală mâinile înainte de masă şi calcă datinile străbunilor. Mântuitorul din nou demască acest păcat al făţărniciei, spunându-le că nu-şi cinstesc părinţii, ci pun bani în cutia milelor la templu, socotind că prin aceasta ei sunt împlinitorii Legii. De aceea, Domnul îi mustră, zicându-le: „Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor”.” (Matei, 15,7-9).
Făţărnicia caracteristică fariseilor se manifestă prin faptul că toate lucrurile lor erau făcute în văzul lumii şi între vorbele, sufletul şi faptele lor exista o contradicţie permanentă. Domnul nostru Iisus Hristos îi numeşte „morminte văruite”, îngrijite pe dinafară, însă pline pe dinăuntru cu oase moarte: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Matei, 23, 27). Iar Sfinţii Părinţi îi compară cu un măr roşu şi frumos la vedere, însă pe dinăuntru ros de viermi cu desăvârşire…
Lingușirea fariseilor pe lângă arhiereii, cărturarii și căpeteniile iudeilor ajunge până într-acolo, că depun mărturie împotriva lui Iisus, zicând că este răzvrătitor în popor şi pentru aceasta trebuie să moară răstignit pe Cruce. Deci aceste patimi întunecă mintea omului și de aceea fariseii fiind întunecaţi şi învârtoşaţi au săvârşit cea mai cumplită fărădelege dintre fărădelegile omeneşti: au săvârşit uciderea de Dumnezeu. Şi dacă ar fi putut să fie vreo fărădelege mai cruntă decât aceasta, ar fi purces la ea fără să se cutremure.
Lingușirea și invidia reuşesc de multe ori să intre în sufletul omului şi să-l stăpânească, fără ca el să-şi dea seama, pentru că ele devin îndreptarul lucrării lui, intrându-i în caracter. Ele sunt un izvor de păcate, în primul rând pentru că dau naştere mândriei, prin faptul că ne credem mai buni ca alţii şi nu suntem ceea ce vrem să părem. În al doilea rând ele ne îndeamnă la judecarea aproapelui, uitând de cuvintele Mântuitorului care zice: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea sa scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei, 7, 5).
Această stare de a căuta mai mult la ceea ce face altul din apropierea și depărtarea noastră este jalnica privelişte a pustiirii duhovnicești, a grozăviilor morale săvârşite de omul căzut și iubitor de sine.
Sfinţii Părinţi, dascălii Bisericii Ortodoxe, care în lumina lui Hristos, în lumina Sfântului Duh au privit în adâncul inimii omeneşti şi au cercetat în acest adânc felul de a lucra al fiecărei patimi, numesc invidia „soră a slavei deşarte” – „patimă cu multe chipuri” și cu „anevoie de priceput”. În chip obișnuit a răbda invidia celor din jur – înseamnă a fi un viteaz al lui Dumnezeu, a dispune de curaj și bărbăție duhovnicească. Și de aceea câți rabdă dispoziția invidioasă a fratelui lor, aceștia vor primi cununa de mucenici.
Din invidie L-au predat pe Hristos lui Pilat contemporanii Lui. Evanghelistul Matei mentioneaza despre Pilat: „Că ştia că din invidie L-au dat în mâna lui” (Matei, 27, 18). Și pentru ce îl invidiau? Pentru că făcea minuni și ajuta în diferite feluri pe oameni. Ceea ce era bucurie și mântuire pentru ceilalți, pentru invidioși era tristețe și mâhnire. Și a ajuns invidia sa fie cea mai mare crimă istoria omenirii – să-L omoare pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Totdeauna invidia este o crimă. Rădăcina crimei este invidia și crima este fructul invidiei. Sfantul Grigorie Palama scrie despre invidie: „…invidia este uciderea… celei dintâi vărsări de sânge și apoi a uciderii de Dumnezeu”.
Invidia și fățărnicia la început nici nu tulbură liniştea omului, ci dimpotrivă, îl linguşesc pe omul căzut să se privească cu încuviinţare şi mulţumire, să se admire pe sine însuşi. „…Nu sunt ca ceilalţi oameni…” (Luca, 18, 11), aducându-i o prefăcută desfătare, de parcă n-ar strica nici o virtute, dar îi răpesc hoțește aducerea-aminte de Dumnezeu, de negrăita Lui slavă, de desăvârșita Lui sfinţenie, înaintea căreia însuşi cerul este necurat: „Dacă Dumnezeu nu are încredere în sfinţii Săi şi dacă cerurile nu sunt destul de curate înaintea ochilor Săi” (Iov, 15, 15). Mai târziu însă, invidia risipește orice liniște și pace în suflet, încât omul își pierde cu totul până și gândirea logică, nemavorbind de dreapta judecată și smerita cugetare.
Cu toţi suntem supuşi, mai mult sau mai puţin, acestor boli sufleteşti ale invidiei și fățărniciei, cu toţii ne străduim să părem oamenilor mai buni decât suntem de fapt, şi mulţi dintre noi arată o mască de cucernicie fără să aibă cucernicia în suflet. Dar „Ia aminte, – zie Sfântul Ioan Scărarul, –„ca aflându-te între fraţii tăi să nu te arăţi nicidecum mai drept în vreo privinţă decât ei. Făcând altfel, două rele vei săvârşi: pe fraţi îi vei răni cu osârdia ta prefăcută, iar ţie îţi vei da negreşit temei de semeaţă cugetare. Fii osârduitor în sufletul tău, fără să dai în vileag asta nici prin mişcarea trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvânt”.
O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare făţărnicii, a făţărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această făţărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, făţărniciei, al celei mai mari josnicii şi nemernicii omeneşti.
Înșelarea cea mai gravă a omului lingușitor și invidios este că el nici nu observă starea mizeră în care ajunge, transformându-se într-un nimeni fără nimic. Astăzi oamenii dorind să se „afirme” și să se „realizeze” calcă în picioare orice demnitate, omenie și dreptate, alergând după o „un loc mai bun”. Să privim cu ochii deschiși omul în adevărata lui ipostază de astăzi – de la necunoscutul de pe stradă până la prietenul de maximă încredere – toți din toate domeniile absolut, și monahi și mireni, bârfesc că sunt nemulțumiți de ceva: de sărăcie, de mersul nereușit lucrurilor și al evenimentelor, de nedreptatea de la orice pas, de legile statului elaborate de forurile europene, etc. Dar tocmai în context de nemulțumire crește lingușirea și invidia și tot mai puțin oameni abia de mai reușesc a se privi în oglinda sufletului lor ca să vadă că Dumnezeu are tot mai puţin loc între noi… Că totuşi, lumea mai bună nu se construieşte pe fățărnicie și lingușire, ci pe iubire și pe invidie sfântă. De ce zic invidie sfântă? Pentru că există în viața duhovnicească invidia nepăcătoasă, adică dorința arzătoare de a ajunge la „vârsta bărbatului desăvârșit” la sfințenia plăcuților lui Dumnezeu. Sinții au fost acei care au înțeles pe deplin, că omului i s-a oferit totul, dar a fost preîntâmpinat asupra unui singur lucru: să nu săvârşească ceva ce s-ar putea întoarce împotriva lui – aceasta e adevărata libertate.
Când mintea omenească va fi luminată de vederea duhovnicească a slavei şi măreţiei lui Dumnezeu şi se va pogorî de acolo ca să se vadă pe sine însăşi, ea nu va mai vedea măreţia omenirii.
Idealul și standartul unui creștin orthodox este sfinţenia vieţii, păstrând harul dumnezeiesc care te unește în adevăr și armonie cu Dumnezeu. „Măsura geniului nu este filosoful, ci Sfântul”. În aceste zile de neliniște și nemulțumire cred că cel mai important ar fi să cerem de la Dumnezeu… dreptul la sfinţenie, având în minte cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „…Faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă” (Iacov, 1, 22).
Protodiacon Ioan MUNTEANU
