- „De când fac exerciţii cu bioenergie m-am lăsat de fumat”.
Îţi garantez că puteai să te laşi şi dacă făceai „exerciţii” cu spovedania sinceră. Aşa diavolul fumatului a plecat din politeţe, ca să cedeze locul unui diavol mai mare… Şi ce bioenergie, frăţioare? Ai auzit tu că sfinţii noştri au făcut cursuri speciale înainte de a vindeca? Istoria Bisericii nu cunoaşte astfel de tehnici vindecătoare, dar în acelaşi timp istoria ereziilor este plină de aşa ceva. S-au trezit toţi ereticii plini de „puteri dumnezeieşti”, şi spun că au aceleaşi puteri pe care le-au avut sfinţii doctori fără-de-arginţi… Chiar aşa să fie? Înseamnă că este mai importantă vindecarea trupească decât păstrarea învăţăturii de credinţă.
Numai că Hristos nu a fost doar Doctor al trupurilor; El a vindecat trupurile numai atunci când aceasta se făcea şi spre tămăduire sufletească. Orice tămăduire „miraculoasă” ce presupune practici vindecătoare străine experienţei Bisericii se face cu puterea diavolului. Pentru tămăduirile trupeşti Biserica are Taina Sfântului Maslu, unde până în zilele noastre au loc tămăduiri minunate, numai că din smerenie nu sunt trâmbiţate peste tot. Ca să nu mai vorbim despre Părinţii cu viaţă sfântă, pentru ale căror rugăciuni sunt uşurate atâtea şi atâtea suferinţe…
„Da, vor zice unii eretici, dar noi nu tot prin rugăciune vindecăm? Şi doar tot lui Iisus ne rugăm.” Pot ereticii să se roage până obosesc, erezia lor stă ca un perete între ei şi Dumnezeu. Şi faptul că bolnavul pentru care s-au rugat se vindecă este pentru ei semn că ruga le-a fost ascultată. Nu îşi dau seama săracii că cel care le-a „ascultat”-o era chiar duşmanul adevăratei sănătăţi.
Ţine minte: vechile predanii spun că ereticii nu au voie nici măcar să intre în vreo biserică, pe atât de mare este rătăcirea lor. Chiar dacă în zilele noastre mai intră, de obicei fără ca preotul să ştie cu cine are de-a face (sau, chiar dacă ştie, îi îngăduie doar-doar or porni pe drumul cel bun).
La un părinte de lângă Moscova, care nu vroia să facă uitată nici una dintre predaniile Părinţilor, a venit la slujbă un „mare învăţător” (nu-mi amintesc numele lui) cu vreo cinci discipoli. Ştiind că nu au venit să ia aminte la slujbă, ci numai ca să se „încarce” de energie, părintele a oprit Sfânta Liturghie şi i-a rugat să iasă afară, precizând că nu are cum să continue slujba câtă vreme ei se află în biserică. Au făcut gălăgie, că în alte biserici sunt primiţi (unul i-a arătat chiar o icoană pe care o ţinea în braţe), dar părintele nu i-a băgat în seamă. Au plecat de bunăvoie, ameninţându-l că îl dau la ziar. Dar pe părinte l-a ferit Dumnezeu de asemenea spectacol.
După vreo săptămână la el au venit doi dintre acei discipoli: „Părinte, noi simţeam că este ceva în neregulă, dar dacă ne tot ducea pe la slujbe, ce era să facem… De-acum vrem să fim ai Bisericii.” Şi i-a primit cu multă dragoste. Unul dintre ei, care era student la filozofie, a intrat apoi şi la Teologie.
- „ştiu că totuşi sunt oameni care au primit de la Dumnezeu talantul vindecării şi care nu au fost condiţionaţi să se lase de fumat.”
Îţi spun un lucru despre aceşti vindecători: deşi pozează în mari sfinţi, puţini dintre ei duc o viaţă curată – cel puţin din punct de vedere moral; cei mai mulţi dintre ei ori trăiesc în curvie, ori fumează, ori cine ştie de care alte păcate mai sunt stăpâniţi (mândria se simte „la ea acasă”; vindecătorii neştiind ce însemnă adevărata smerenie, ci doar confundând-o cu un altoi între politeţe şi iubire dulceagă…).
Totuşi oamenii nu sunt conştienţi că aceşti vindecători nu au cum să vindece cu putere de la Dumnezeu. Bine, unii afirmă că bioenergia pe care o folosesc nu are nimic în comun cu Dumnezeu, că este o energie cosmică pe care o poţi folosi indiferent de credinţa pe care o ai.
- „dacă mă convingi că este ceva greşit în mulţimea de practici spirituale în care m-am implicat, nu voi şovăi să le părăsesc şi să mă spovedesc după aceea; dar numai dacă mă convingi.”
Semeni cu oamenii care sunt atraşi de „vindecările” pe care le fac falşii tămăduitori, şi nu vor să ţină cont de detaliile care le-ar putea trezi neîncredere (deşi astfel de detalii există); vor să se vindece şi după aceea, dacă li se pare că au greşit când au apelat la „doctori” care folosesc puteri demonice, se pocăiesc. Consideră că aşa rezolvă situaţia: s-au vindecat de boală, s-au spovedit apoi şi totul e bine. Aşa fac şi cei care din diferite motive merg la „ghicitoare” (ca să afle cine le vrea răul, dacă sunt înşelaţi de soţiile lor,…), şi apoi aleargă victorioşi la spovedanie. Au aflat ce vroiau şi acum consideră că pocăinţa va şterge tot, ca un burete. Acesta este însă un mod pueril de înţelegere a pocăinţei.
Atunci când cazi din cauza slăbiciunii, prin spovedanie poţi primi de la Dumnezeu iertarea păcatelor. Dar când cazi premeditat, gândindu-te că apoi te vei pocăi, lucrurile sunt ceva mai complicate. E ca şi cum ai ucide cu gândul că te vei spovedi ulterior (cam aşa era la catolici în perioada de vârf a indulgenţelor, când pentru o sumă de bani ţi se iertau unele păcate – printre care şi crima – înainte să le săvârşeşti).
Dacă ar fi atât de simplă obţinerea iertării păcatelor, atunci să ştii că oamenii ar cădea mult mai uşor în păcate şi spovedania ar fi „deznodământul” fiecărei aventuri pătimaşe. Că doar nu „costă” nimic.
Fiecare cădere în păcat – şi mai ales în păcatul căderii în rătăcire, înseamnă părtăşie cu diavolul. Chiar dacă preotul poate da iertare de păcate unui beţiv, de multe ori beţivul revine la sticla sa iubită… Importantă este nu numai iertarea păcatelor, ci şi îndreptarea vieţii – şi acesta este rostul pentru care duhovnicii dau anumite canoane celor ce se spovedesc.
De foarte multe ori cei care vor să se pocăiască au de dus lupte extrem de dure cu patimile care au pus stăpânire pe sufletele lor. Cu atât mai dură este lupta pe care o ai de dus împotriva demonului rătăcirii căruia i-ai fost fără să vrei prieten.
