Constatarea pe care o spunem către noi înșine și pe care o auzim și de la cei din jurul nostru, „sunt obosit”, se pare că este adevărată. Și cu toate acestea astăzi există atâtea înlesniri. De aceea s-ar aștepta cineva ca omul contemporan să fie mai odihnit și să aibă mai mult timp.
Micșorarea oboselii trupești, în comparație cu societățile din trecut ce se ocupau cu lucrările agricole și cu creșterea animalelor, a crescut oboseala sufletească.
„Sunt obosit” arată, nu însă întotdeauna, oboseala lăuntrică. Arată că în noi există o descurajare, o durere, o instabilitate. Lipsește pacea, echilibrul, siguranța.
La orice vârstă s-ar afla omul, are nevoie de dragostea celor din jurul său, de afecțiunea și de înțelegerea lor. Are nevoia să simtă că nu l-au lepădat, că valorează ceva pentru ceea ce este, iar nu pentru ceea ce oferă. Atunci, oricâte treburi ar avea, are putere și vioiciune. Starea lui sufletească bună covârșește oboseala trupească, care devine „oboseală dulce”.
Astfel, relațiile frumoase între persoane pe plan familial, profesional sau social, sunt de o importanță esențială pentru liniștea sufletească. Dar nici liniștea duhovnicească nu este de o importanță mai mică. Mă refer la legătura noastră cu Duhul Sfânt, cu Domnul și Dumnezeul nostru.
Omul, ca și chip al lui Dumnezeu, și creștinul, ca și fiu al lui Dumnezeu, înfiat prin taina Botezului, au o legătură organică cu El. Păcatul pervertește această legătură și se pierde liniștea, pacea, echilibrul. Vine revolta, tulburarea, tensiunea lăuntrică, oboseala. Și fiindcă omul este o ființă psiho-somatică, duhovnicescul influențează și sufletul, și trupul.
Hristos ne-a spus: „Veniți la Mine toți cei osteniți și Eu vă voi odihni pe voi”[1]. Cuvântul Său este adevărat, fiindcă a fost trăit de milioane de oameni de-a lungul veacurilor.
„Sunt obosit”, dincolo de condițiile de lucru ce provoacă multă oboseală, se poate să fie și un strigăt al sufletului care cere compătimire de la cei din jur, înțelegere și dragoste, astfel încât să nu se simtă singur.
Se poate să fie și o atenționare trimisă către noi înșine asupra faptului că trebuie să ne apropiem de Hristos prin rugăciune și pocăință, astfel încât să plece greutatea ce ne apasă sufletul. Este un SOS al existenței care, înecată de griji, Îl caută pe Dumnezeu, singurul Care o odihnește cu adevărat.
Desigur, dacă nu vrem să trecem prin durerea pocăinței, pretextând că e de vină doar oboseala trupului, viața va trece fără odihnă și bucurie. Însă trecerea de la haosul nostru la lumina lui Hristos, oricâtă durere ar pricinui, ne aduce pregustarea veșniciei prin odihna care devine înnoire, înviere, viață adevărată.
[1] Matei 11, 28.
