Lunga şi anevoioasa istorie a convertirii mele la Ortodoxie a început într-o zi, pe când mă ocupam de reorganizarea cataloagelor din biblioteca mănăstirii romano-catolice în care vieţuiam. Această mănăstire, una dintre cele mai frumoase din nordul Spaniei, aparţine ordinului monahal franciscan şi este ridicată pe coasta Mediteranei, la câţiva kilometri depărtare de Barcelona, oraşul meu natal.
Superiorii mănăstirii îmi dăduseră sarcina de a revizui cataloagele cu operele şi autorii din bogata bibliotecă a mănăstirii, pentru a înregistra pierderile, de o valoare inestimabilă, pe care aceasta le-a suferit în timpul ultimului război civil din Spania, când mănăstirea a fost incendiată şi în parte distrusă de comunişti.
Astfel, într-o seară, fiind prins cu această muncă, ascuns în spatele a munţi întregi de cărţi vechi şi de manuscrise pe jumătate arse, am făcut o descoperire care m-a surprins cu totul. Într-un plic ce conţinea documente referitoare la Inchiziţia din anul 1647, am găsit copia unui edict al papei Inocenţiu X, redactat în latină, prin care era anatemizat ca eretic orice creştin care ar fi îndrăznit să creadă, să urmeze sau să răspândească învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre autenticitatea demnităţii sale apostolice [1]. În continuare, acest ciudat document îi obliga pe toţi credincioşii, sub ameninţarea cu pedeapsa de dincolo de moarte, să creadă că Apostolul Pavel, în toată viaţa şi slujirea sa apostolică, adică de la convertirea sa la creştinism şi până Ia moarte, nu şi-a exercitat lucrarea apostolică liber şi independent de stăpânirea lumească. Dimpotrivă, toţi trebuiau să creadă că acesta se afla în fiecare clipă sub puterea suverană a Sfântului Apostol Petru, presupus a fi primul între papii şi ocârmuitorii Bisericii. Desigur, era prevăzut şi faptul că această putere absolută a fost moştenită, prin succesiune directă, exclusiv de următorii papi, episcopii Romei.
Mărturisesc că dacă aş fi găsit în biblioteca mănăstirii vreo carte interzisă cuprinsă în Index [2], nu mi-ar fi produs o mai mare uimire.
Fireşte, nu-mi erau necunoscute exagerările în care căzuseră instanţele de judecată ale Inchiziţiei în Evul Mediu şi în anii următori, în ceea ce priveşte temele dogmatice. Era o epocă în care încercau, cu orice sacrificiu, să pună la punct o justificare de natură teologică a ambiţiilor imperialiste ale papismului. În vederea atingerii acestui scop, Roma dăduse indicaţii clare teologilor şi predicatorilor să dovedească prin orice mijloace că papii au luat de la Dumnezeu puterea de a împărăţi ca cezari în toată Biserica ecumenică, în calitate de moştenitori ai presupusului primat al Sfântului Apostol Petru. Astfel, a fost organizată în Apus o adevărată campanie de defăimare a învăţăturii ortodoxe referitoare la această presupusă întâietate în cinste a Apostolului Petru. Scopul era dublu: de a fundamenta o justificare teologică a cezaro-papismului, pe de o parte, şi de a minimaliza autoritatea Patriarhilor Răsăritului faţă de pretenţiile omologului lor catolic, pe de altă parte.
Unul din principalele mijloace pentru realizarea acestui scop a fost publicarea unui număr surprinzător de mare de ediţii ale operelor Sfinţilor Părinţi, plastografiate sau pur şi simplu pline de greşeli.
În aceste lucrări falsificate se încerca, pe baza interpretării greşite a anumitor pasaje evanghelice [3], să fie evidenţiat celebrul «Primatus Petri», ca un privilegiu excepţional pe care Dumnezeu l-a dat Apostolului Petru şi în continuare Pontifilor catolici, presupuşi succesori ai acestuia. În virtutea acestui privilegiu, papii Romei aveau dreptul de a exercita o putere despotică, practic absolută, asupra Bisericii ecumenice, putere faţă de care Biserica Ortodoxă apărea ca fiind răzvrătită.
Astfel, o mulţime de Antologii şi Culegeri [4] de scrieri patristice referitoare la primatul papal, cele mai multe absolut false, iar restul plastografiate, cu o bază minimă de conţinut autentic, au fost tipărite în tipografiile principalelor ordine monastice ale Apusului şi au circulat cu o abundenţă uimitoare în Europa mediteraneană [5].
Dacă, în ciuda acestor eforturi, credincioşii ar fi gândit totuşi că Apostolul Pavel şi ceilalţi Apostoli nu se găseau sub puterea absolută a lui Simon Petru, aşa-numit Primul Papă, atunci întregul edificiu al denaturatei învăţături a papismului s-ar fi prăbuşit de la sine. Din acest motiv, episcopii Romei nu au încetat vreodată să-i condamne, să-i dea anatemei şi să-i terorizeze cu pedepse duhovniceşti şi legate de viaţa veşnică pe cei care ar fi îndrăznit să manifeste fie şi cea mai mică îndoială faţă de această chestiune. Instanţelor de judecată ale Inchiziţiei, sub deviza „Scopul scuză mijloacele” [6], li s-a pus în vedere să folosească alte metode mai convingătoare, să trimită la arderea pe rug şi la chinuri şi să-i arunce în ulei încins sau să îi jupuiască de vii pe cei mai încăpăţânaţi şi mai „nepocăiţi” creştini, „în numele Sfintei Treimi şi pentru binele general al Bisericii”.
Cu toate acestea, nu m-aş fi aşteptat vreodată ca fanatismul Bisericii mele să o aducă chiar în punctul de a îndrăzni să interzică şi să condamne învăţături cuprinse cu o absolută claritate în Sfintele Scripturi şi care au fost predanisite chiar de către Apostoli, aşa cum era cazul documentului pe care îl ţineam în mână. Acest document întrecea orice limită, întrucât anatema pusă asupra credincioşilor care urmau învăţătura Apostolului Pavel echivala cu condamnarea de neînţeles a învăţăturii ortodoxe a acestui Apostol, care în a doua sa Epistolă către Corinteni declară fără ocolişuri că nu este cu nimic mai prejos faţă de nici unul dintre ceilalţi Apostoli [7].
În consecinţă, acel edict al papei Inocenţiu X mi s-a părut atât de incredibil, încât am preferat să cercetez posibilitatea existenţei vreunei greşeli tipografice sau poate a unei nefericite deformări a textului său iniţial, lucru care se întâmpla, de altfel, destul de des în epoca în care a fost editat documentul cu pricina [8]. În orice caz însă, fie că era autentic, plastografiat sau pur şi simplu contrafăcut, am ajuns la concluzia că acest text reprezenta în cadrul bibliotecii mănăstirii noastre un element bibliografic cu adevărat ciudat şi vrednic de toată atenţia şi studiul.
Foarte curând însă interesul meu s-a transformat în confuzie, când, după confruntarea textului Ia Biblioteca Centrală din Barcelona, am constatat nu numai că acest document era absolut autentic, dar şi că nu era singurul de acest fel. Într-adevăr, în două sentinţe anterioare Inchiziţiei din anul 1647, adică datând din 1327 [9] şi 1351 [10], papii loan XXII şi Clement VI anatemizaseră şi condamnaseră orice om şi orice teorie care ar fi îndrăznit să se împotrivească învăţăturii catolice conform căreia Apostolul Pavel se supunea dispoziţiilor Sfântului Apostol Petru, presupus a fi primul între papi – dispoziţii ce nu erau controlate de nimeni – şi că se afla sub autoritatea absolută a acestuia. Întocmai pentru acelaşi motiv, papa Martin V îl anatemizase pe Jan Hus în cadrul Sinodului de la Konstanz [11]. Mai târziu, papa Pius IX la Sinodul de la Vatican [12], papa Pius X în anul 1907 şi Benedict XIV în anul 1920 au repetat aceleaşi condamnări, într-o manieră cât se poate de oficială şi de categorică[13].
Din moment ce astfel era exclusă orice posibilitate de a fi vorba de o greşeală sau de plastografiere, n-a lipsit mult până să îmi dau seama că de la acest aspect începuse să se nască înlăuntrul meu o dureroasă problemă de conştiinţă. Aceasta se întâmpla întrucât personal îmi era, fireşte, cu neputinţă să cred că Apostolul Pavel fusese condus de vreo autoritate omenească. Independenţa şi libertatea cu care îşi desfăşura lucrarea apostolică printre neamuri, lucrare asemănătoare cu cea a Apostolului Petru printre iudei, constituia pentru mine un lucru deosebit de serios, care nu admitea nici cea mai mică obiecţie [14].
Apostolul Pavel, „apostol nu de Ia oameni, nici prin vreun om” [15], îl socotea pe Simon Petru ca al doilea după lacov între „cei socotiţi a fi stâlpi”, pe care preferă să-i numească astfel întrucât „ei cred” că reprezintă „ceva” în Biserica lui Hristos [16]. în continuare adaugă însă că îi este indiferent locul ocupat de aceştia, fiind vorba doar de aprecieri personale, de care Dumnezeu nu ţine seama prea mult [17]. În orice caz însă, Apostolul Pavel afirmă categoric că oricine ar fi ceilalţi Apostoli, el nu a fost mai prejos faţă de nici unul dintre ei [18]. Acest lucru îmi era cât se poate de clar, având, desigur, în vedere şi interpretarea dată de Sfinţii Părinţi, care în acest punct nu lasă absolut nici o îndoială.
Sfântul loan Gură de Aur spune despre Apostolul Pavel: „Susţine categoric egalitatea sa faţă de ceilalţi apostoli şi doreşte să se compare nu doar cu toţi ceilalţi, dar chiar şi cu primul dintre aceştia, pentru a arăta că toţi aveau aceeaşi demnitate” [19].
Într-adevăr, Sfinţii Părinţi învaţă în unanimitate că „şi ceilalţi Apostoli erau tot ceea ce a fost şi Petru, adică înzestraţi cu aceeaşi onoare şi putere” [20]. Este imposibil ca Apostolul Pavel să se fi aflat sub autoritatea superioară a unui alt Apostol, pentru că vrednicia de Apostol este „cea mai mare putere, adevărata culme a tuturor puterilor” [21]. În acelaşi sens Sfântul Ciprian spune că: „Toţi aceştia sunt în acelaşi chip păstori, deşi una e turma. Iar aceasta este păstorită de către Apostoli, întru acelaşi cuget fiind ei” [22]. Iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului adaugă: „Dacă Apostolul Petru avea vreo întâietate faţă de ceilalţi, aceasta era o întâietate în mărturisire şi nu în cinste, în credinţă şi nu în ierarhie” [23]. Cu îndreptăţire deci a scris acest Sfânt, referindu-se la papă: „Nu pot avea moştenirea Sfântului Apostol Petru cei care nu ţin aceeaşi credinţă cu el” [24].
Problema era, în consecinţă, cât se poate de clară. În ciuda acestui fapt, dogma romano-catolică învăţa exact contrariul în privinţa acestei teme, aşa încât m-a pus în faţa cumplitei dileme de a face o alegere conştientă, situându-mă fie de partea Evangheliei şi a Tradiţiei, fie de cea a Bisericii mele. Se impunea această alegere întrucât, potrivit teologiei romano-catolice, pentru a-şi mântui sufletul [25], credinciosul trebuie neapărat să creadă că Biserica reprezintă o monarhie [26] al cărei suveran este papa [27]. În acest sens, Sinodul de la Vatican, reluând toate condamnările precedente, a proclamat în mod oficial următoarele: „Dacă spune cineva (…) că Petru – 1 primul papă şi episcop al Romei – nu a fost instituit de Hristos principe al Apostolilor şi cap văzut al Bisericii luptătoare (…) să fie anatema” [28].
Cum să pot pune de acord aceste două prevederi dogmatice diametral opuse şi contradictorii?
Fragment din cartea Convertirea mea la Ortodoxie – Prea Sfințitul Pavel de Ballester, Episcop de Nazianz, Editura Nepsis – 2010.
