Preot Ioan Istrati
Am fost la filmul 21 de rubini. Erau 5 oameni în sală. Filmul e despre suferință și corupție. Despre cum stricăciunea firii duce la durere și la moarte. Pelicula nu este despre BOR. Biserica e doar un pretext interesant pentru o teză implacabilă: Plata păcatului este moartea.
Corupția înseamnă stricăciune, compromis, furt, slăbiciune, incompetență, răutate, ură, invidie. Din punctul ăsta de vedere, filmul e o capodoperă. Prin metonimii subtile și prim-planuri excesive, povestea reușește să surprindă boala mortii, hâda desfășurare a dinților ei și până la urmă, izvorul morții: păcatul.
Filmul românesc post-revoluție a scos în față scabrosul, trivialitatea, visceralul, infecția, urâțenia sistemică, fără discernământ. Filmul ăsta reușește să doară, să te facă să înțelegi domnia stricăciunii pe pământ și că Împărăția lui Hristos nu e din lumea aceasta. Dincolo de răfuielile creatorului filmului cu autoritatea eclesială, transpare dincolo de vălul gros al durerii, minunea unirii lui Dumnezeu cu oamenii, sublimitatea preoției, adâncul vocației, sfințenia Bisericii dincolo de imperfecțiunile slujitorilor ei, smerenia lui Hristos dincolo de mândria tiranică a stăpânilor.
Când am dat la seminar, imediat după revoluție, erau 100 de locuri și 1000 de candidați. Un ipochimen din sistem m-a înfricoșat: te duci acolo, o să te mănânce de viu, o să te abuzeze etc. Am plâns o noapte întreagă. Părinții mei veneau și mă pupau. Și am mers. N-am dat niciun leu și am luat primul. Bine că în teza mea – pe care o transcriau profesorii – erau 36 citate din Sfinții Părinți, 12 în greaca veche, 60 de versete biblice. Era despre Biserică. Am luat 10. Voiau să mă trimită la facultate, dar n-aveam liceul. I-am rupt.
Ce vreau sa spun este că dincolo de slăbiciunile slujitorilor, dorința de bani a unor profi, pilele babane și intervențiile de sus, pe oameni nu-i lasă Hristos să distrugă tot. E ca arhiereul Caiafa, care cu toate că lL-a ucis pe Hristos, a proorocit prin Harul lui Dumnezeu că e bine să moară un om pentru popor. A văzut dimensiunea de Mântuitor a bietului Nazarinean plin de sânge și de răni.
Și așa a fost mereu. Puterea Bisericii nu e în oamenii mici sau mari, e în Împăratul Hristos care a murit pentru ea. Nu e în micile vietăți care viermuiesc pe pământ, ci în Învierea lui Dumnezeu care sfărâmă și zdrobește răul, în Duhul Sfânt care – după cum spune arhiereul la hirotonia preotului – “pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le plineşte”.
Sunt în Biserică oameni sfinți și păcătoși, și buni și răi, și pe toți Dumnezeu îi mângâie și îi vindecă plângând.
Chiar de unii s-ar simți vexați, filmul ne trage puțin cu picioarele pe pământ și ne smerește, ca să vedem cât suntem de mici față de Cel care a murit și a înviat. Pentru noi.
