Marți se împlinesc 78 de ani de la evenimentele de la 23 august 1944. Moment de răscruce în istoria modernă a României, moment care a marcat începutul celei mai grele perioade pe care Biserica Ortodoxă Română a trebuit să o traverseze, ieșind la limanul libertății de-abia în 1989…
În perioada interbelică oamenii Bisericii – cler, intelectuali, dar și credincioși de rând – au sesizat pericolul comunist care amenința și stătea la pândă dinspre granița de răsărit a României. Astfel, românii s-au manifestat printr-o opoziție susținută față de propaganda ateistă a bolșevicilor, față de pericolul pierderii identității spirituale, față de lipsa proprietății private, față de metodele barbare de stârpire a oricărui tip de gândire în opoziție cu ideologia comunistă. Românii știau că dincolo de Nistru s-a ridicat un mare lagăr de concentrare și mai știau că Biserica Ortodoxă Rusă fusese brutal redusă la tăcere de Lenin, Stalin & comp. După o rezistență înverșunată în primii ani ai instaurării puterii bolșevice, Biserica Rusă a fost aneantizată în lagăre sau infiltrată de temuta poliție politică – CEKA/GRU/NKVD. De-abia în timpul războiului, Stalin – într-un moment de disperare, înțelegând importanța propagandei religioase și patriotice în rândul luptătorilor săi – a redesenat și activat structurile Bisericii Ortodoxe Ruse, care imediat au ajutat masiv la ridicarea moralului cetățenilor sovietici puși în fața ororilor de pe front, dar și din spatele lui. Însă din chiar momentul reintrării sale controlate în viața publică a URSS, Biserica s-a arătat a fi un motor de propagandă afiliat Statului comunist. Cu toate acestea, creștinii din soviete s-au bucurat de această apariție, care le fusese interzisă vreme de două decenii.
În momentul întoarcerii armelor la 23 august 1944, Biserica Ortodoxă Română a salutat formal încheierea războiului din Est și dispariția mareșalului Antonescu – vezi Telegrama din 24 august trimisă de Patriarhul Nicodim Regelui Mihai, dar și Pastorala emisă după încheierea Armistițiului din 12 septembrie 1944. În aceasta, se spune, printre altele: „Libera expresie a gândurilor și sentimentelor a fost însă, la noi, puternic înăbușită. Mulți din fiii Țării au suferit nedreptatea unei administrații lipsite de critică cetățenească […]. De la pieire, Țara a fost scăpată prin gestul măreț săvârșit de Majestatea Sa Regele Mihai I, în ziua de 23 august 1944. Din primul ceas ne-am arătat, în telegrama noastră din 24 august îndreptată către Suveran, adânca noastră bucurie pentru actul istoric săvârșit”. Tot în Pastorală, IPS Nicodim scria așa: „Cu puternicul vecin de la Răsărit am avut totdeauna cele mai strânse legături politice, culturale și religioase […] la nimic nu am fi putut ajunge dacă n-am fi avut parte de larga înțelegere pe care a vădit-o, în condițiunile armistițiului acordat nouă, puternica noastră vecină de la Răsărit”. Erau deja primele semne ale schimbărilor de azimut politic pe care Patriarhul de atunci le întrevedea, însă intuițiile sale au fost depășite rapid de noua realitate care a dat năvală în viața lui și a Bisericii Ortodoxe. Aceasta a culminat cu vizita la Moscova din octombrie-noiembrie 1946, impusă de guvernul Groza chiar înainte de alegerile trucate de comuniști, care au pecetluit definitiv soarta Țării și înscrierea pe orbita URSS, vreme de aproape 50 de ani. Bătrânul Patriarh a fost silit, prin amenințări și șantaj, să meargă la Moscova flancat de o delegație care îi urmărea toate mișcările, spre a „negocia” anumite chestiuni administrative bisericești, dar și readucerea calendarului bisericesc pe „stil vechi”. Nicodim, știm asta, a rezistat celor mai multe dintre propunerile moscovite, iar în chestiunea calendarului s-a sfătuit, înainte de această vizită, cu Patriarhia de la Constantinopol, iar răspunsul a fost „NU”.
Comuniștii din România nu au avut scrupule în ceea ce privește lupta contra Bisericii. Din primii ani ai instaurării puterii populare au fost schimbați ierarhi (prin metoda pensionării forțate, dar și prin alte acțiuni criminale – vezi cazul Episcopului Grigore Leu al Hușilor, otrăvit după o vizită la Petru Groza), au fost încarcerați preoți și monahi, au fost desființate mănăstiri, confiscate averile bisericești, închise școlile confesionale. Clerul și credincioșii au fost supuși unui regim de intimidare, de evacuare din spațiul public, precum și la nenumărate alte samavolnicii. Însă în permanență Biserica și-a manifestat atașamentul față de misiunea ei, încleștarea cu forțele răului devenind fățișă, la cel mai înalt nivel, în timpul Patriarhului Justinian Marina. Așadar, în pofida istoriei profund ostile care amenința cu dispariția (sau cu irelevanța) Biserica Ortodoxă Română din sânul națiunii creștine, acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, după eliberarea de comunism din 1989, Biserica a țâșnit la suprafață cu o vigoare surprinzătoare, chiar și pentru foștii și actualii săi inamici. Ce arată acest lucru? Fondul creștin vibrant – chiar și în condiții de maximă teroare -, lucrarea tainică a clerului între credincioși, ostilitatea față de ateismul militant și maniera concretă, dar discretă în care Hristos este prezent în Biserica Sa. Și pe care porțile iadului nu o pot birui!
Răzvan Bucuroiu
Sursa: http://ziarullumina.ro
