În această perioadă pregătitoare, Biserica ne cheamă nu numai la observarea rânduielilor specifice postului, ci și la întipărirea în mintea noastră a țelului pentru care facem toate acestea, exemplificat de expresia pe care o regăsim în cântările din perioada Triodului, „arată-ne nouă și Învierea Ta”.
Este un lucru îndeobște cunoscut că în fiecare duminică noi slăvim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, lucru care se face continuu, și în duminicile Postului Mare. Această ritmicitate a preaslăvirii Învierii Domnului și a participării active la ea prin Sfânta Liturghie vine, în timpul Postului Mare, să ne arate și scopul pentru care ne asumăm toate nevoințele acestei perioade, postul, rugăciunea mai intensă, starea de smerenie etc. Scopul nu este de a deveni independenți față de hrană sau performanți într-o anumită dietă, ci este ajungerea la o trăire mai intensă a Învierii Domnului, plenară. Adică, cu o participare întreagă a omului la acest eveniment, cu sufletul și trupul lui.
În această perspectivă, am regăsit la Cuviosul Sofronie Saharov cât de important este ca omul să își stabilească de la început scopul pentru care face un lucru, țelul la care vrea să ajungă, și să țină cu consecvență, înaintea ochilor, acel țel. El numește această concentrare „un principiu absolut necesar” pentru orice lucru pe care omul dorește să îl înfăptuiască în spațiul relației sale cu Dumnezeu: „Întorcându-ne din nou la aceeași temă, cum să se întipărească în conștiința noastră ceea ce eu socotesc ca un principiu absolut necesar: a avea în vedere țelul final și a ne îndrepta către el. Atunci, aspectele neînsemnate ale vieții noastre de zi cu zi vor trece fără vreo deosebită zdruncinare a organismului și a psihicului nostru. Și aceasta nu numai în Post, ci și după, și întotdeauna, în fiecare zi: noi trebuie să ne amintim de țelul și înțelesul petrecerii noastre aici. Noi ne-am adunat împreună ca într-un singur duh al dragostei pentru Hristos, să urmăm pașilor Lui, sprijinindu-ne unul pe altul. Vă amintiți cum este scris în Evanghelie: Când erau pre cale, suindu-se în Ierusalim, Iisus mergea înaintea lor, la o oarecare distanță, iar ei [Ucenicii] erau înfricoșați, și urmând Lui, erau cuprinși de teamă. Așa și noi, cu frică vom urma lui Hristos în tot acest Mare Post, ca mai pe urmă cântarea «Hristos a înviat!» să irumpă ca un prisos de viață în noi”.
Nu ne putem depărta de Hristos în această perioadă pentru că mintea noastră are în vedere țelul de a trăi, chiar și în trupurile noastre supuse stricăciunii, Învierea Lui cea din morți. Acesta este scopul pe care îl avem fixat, și toate se orânduiesc acestui scop. De aceea, pentru părinții nevoitori postul nu este o zdruncinare nervoasă a organismului cum spune Cuviosul Sofronie, lucru pe care noi, cei din lume, îl trăim, ci era o întâmpinare de bună voie a nevoințelor care se deschid înaintea noastră.
Această întâmpinare de bună voie presupune că omul își activează pe cât îi este posibil voința sa, și exprimă și dorește să înfăptuiască ceea ce Domnul îi cere pentru a ajunge la Înviere. De multe ori, perioada postului, cu frecușurile zilnice și cu tensiunile care sunt inerente traiului în comun, în familie și societate, devine de nesuportat pentru noi, care nu avem statornicia în rugăciune a părinților și nici puterea de a ne detașa de cele lumești.
Cuviosul Sofronie vorbește de leacul iertării care vindecă aceste răni. Iertarea este o constantă a postului de la început până la sfârșit. Simțim că trebuie să cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, dar de multe ori uităm că și noi trebuie să trecem cu vederea greșelile fraților noștri. De multe ori iertarea cuiva poate fi mai grea decât toate lipsurile alimentare ale postului sau răbdarea lungimii slujbelor Triodului.
„Nu trebuie să ne uimim că în viață se nasc neînțelegeri, mai cu seamă în post. Dar trebuie să ne învățăm să preabiruim greutățile pomenite, pentru a împlini legea lui Hristos, care zice: «Iertați orice aveți asupra cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să ierte vouă greșelile voastre». Iar prin faptul de a ierta greșelile fratelui sau ale sorei noastre intrăm în procesul mântuirii întregii omeniri. De fiecare dată când se ivesc ispite sau vreo greutate oarecare (că nu este cu putință a ocoli frecușurile, ca urmare a limitării trupului nostru), trebuie neapărat să o biruim, ceea ce dovedește înțelepciune”, spune Cuviosul Sofronie.
Legea dragostei nu se reface fără durere în trupul și sângele nostru, și mai ales fără durerea în duh. Învățăm că nașterea duhovnicească se aseamănă cu nașterea trupească ce are loc în durere și mare sfâșiere, trupească și lăuntrică. De aceea, suntem chemați să refacem în însăși ființa noastră căderea prin care tot neamul omenesc s-a depărtat de Dumnezeu. „Unul dintre gândurile cu putință a fi cuprinse în «Iar din lemnul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați!» este faptul că aceasta avea să tragă după sine dezbinarea tuturor oamenilor. Prima groaznică nelegiuire – Cain a ucis pe Abel – a fost dintru însuși începutul zilelor omenești. Siluan, bunul nostru acoperitor, zice că «așa a început». Și Adam plângea faptul că toată omenirea avea să trăiască în dezbinări, în războaie, în ucigășii reciproce, în asupreli reciproce ș.a.m.d., toate cele ce sunt împotriva legii dragostei”, spune Cuviosul.
Marius Nedelcu
Sursa: http://ziarullumina.ro
