Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților)
Ne aflăm în Duminica întâi după Sfintele Rusalii, numită în calendarul Bisericii noastre Ortodoxe „Duminica Tuturor Sfinților”. De ce se numește așa? Pentru că în această duminică sunt pomeniți toți Sfinții lui Dumnezeu, care au trăit de la începutul lumii: patriarhii, drepții și prorocii Vechiului Testament, până la Sfinții născuți din har și adevăr prin Botezul cu Duh Sfânt și foc în Biserica lui Hristos, care a luat chip văzut și existență istorică la praznicul Cincizecimii, la Pogorârea Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după Învierea Domnului și la zece zile după Înălțarea la cer.
Sfinții Părinți ai Bisericii au așezat o Duminică a Tuturor Sfinților pentru ca să-i putem cuprinde în rugăciunile noastre, în cinstirea și evlavia noastră pe toți – atât pe cei știuți, cât și pe cei neștiuți de oameni, dar cunoscuți doar de Dumnezeu.
În calendarul Bisericii noastre sunt pomeniți în fiecare zi unul sau mai mulți Sfinți, iar în sinaxare sunt așezați spre cinstire și mai mulți – nu doar cu numele, ci și cu relatări din viața lor. Cu toate acestea, nu toți Sfinții au fost trecuți în calendar sau în sinaxare, mulți dintre aceștia fiind necunoscuți. De aceea, Biserica a rânduit ca toți Sfinții – cunoscuți și necunoscuți – să fie cinstiți în prima Duminică după Rusalii, în prima Duminică după întemeierea văzută a Bisericii. De ce? Pentru că Sfinții sunt rodiri ale Duhului Sfânt, Care a lucrat în chip minunat în viața oamenilor care au crezut în Iisus Hristos și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și L-au mărturisit și Îl mărturisesc pe Hristos că este Fiul Dumnezeului celui Viu, Izbăvitorul umanității și Mântuitorul lumii. De aceea a fost așezată după Rusalii pomenirea tuturor Sfinților, pentru ca să se arate că oamenii sfinți nu devin Sfinți cu propria lor putere, ci devin Sfinți pentru că doresc și pentru că așa vrea Dumnezeu.
În mentalul colectiv, în mentalul nostru omenesc, pământesc, ne închipuim că Sfinții sunt oameni făcători de minuni, că sunt cei care s-au retras în pustii și se roagă neîncetat, care postesc foarte mult, care țin toată legea și prorocii și poruncile Bisericii și sărbătorile. Da, acestea sunt elemente și virtuți care fac parte din viața unor oameni sfinți, dar nu sunt condiția esențială! Sunt Sfinți care nu au făcut nicio minune, sunt Sfinți care au fost foarte păcătoși, cum a fost Maria Egipteanca, și alți Sfinți proveniți din păturile sociale de jos. Sunt Sfinți care au avut mari abateri în viața lor înainte de a deveni mărturisitori ai lui Hristos. Pe Sfinți îi face Dumnezeu și lucrează în viața lor prin Duhul Sfânt.
Apostolii au fost chemaţi la o lucrare deosebită
Ne amintim de Sfinții Apostoli: înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au fost Sfinți. L-au urmat pe Hristos, au lăsat toate, dar încă nu erau Sfinți. Și vedem aceasta, deoarece s-au comportat ca niște copii, au fost foarte naivi, foarte pământești, foarte slabi și fricoși. Ne amintim de lepădarea lui Petru, după trei ani și jumătate petrecuți în preajma Mântuitorului, timp în care a văzut atât de multe minuni mari și minunate, slăvite și prea înalte. Cu toate acestea, încă nu atinsese treapta sfințeniei. De-abia când Duhul Sfânt lucrează în chip văzut în viața omului, atunci se curăță patimile și păcatele.
Atunci încep să devină lucrătoare în viața fiecărui creștin, în chip minunat, virtutea și mărturia sau mărturisirea. Ce ne zice Hristos despre cei mai iubiți Sfinți ai Săi, care vor fi și care sunt? Sunt cei care mărturisesc numele Său, după cum ne spune în pericopa evanghelică de astăzi, a Sfântului Evanghelist Matei: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” (Matei 10, 32-33).
Sfinții Apostoli, cei care erau cu El în toată vremea, cei care au lăsat totul și I-au urmat, au fost și primii mărturisitori ai lui Hristos-Domnul. Ne amintim de dialogul Mântuitorului cu Ucenicii Săi, pe când se aflau în părțile Cezareii lui Filip (Matei 16, 13-16): „Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre proroci. Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Așadar, Petru, fiind insuflat de Dumnezeu, a mărturisit în numele tuturor Ucenicilor Dumnezeirea Fiului.
Urmându-L și mărturisindu-L pe Hristos, Ucenicii primesc de la Dumnezeu puterea de a judeca semințiile pământului, după cuvântul Domnului: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel“ (Matei 19, 28). Iar Sfântul Apostol Pavel le spune foarte clar corintenilor: „Au nu știți că Sfinții vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6, 2). Pentru noi, cei de astăzi, Sfinții ne sunt îndrumători și modele de urmat, ca niște frați mai mari care ne îndeamnă, prin cuvintele lui Pavel: „Fiți nouă următori, precum I-am fost și noi lui Hristos” (cf. 1 Corinteni 4, 16). Vom putea oare să le urmăm modelul Sfinților și să-L mărturisim pe Hristos, dacă vor veni asupra noastră persecuții și tiranii? Mila lui Dumnezeu! De aceea, să luăm aminte la îndemnul Mântuitorului: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).
După Pogorârea Sfântului Duh, Apostolii au devenit cu adevărat Sfinți și au avut tăria mărturisirii Lui, ducând Evanghelia până la marginile lumii – împlinind cuvintele Domnului: „Veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Pentru această mărturisire, Apostolii au primit și cununa muceniciei – în afară de Sfântul Ioan, Ucenicul cel iubit, care a murit la bătrânețe, după ce suferise și acesta multe chinuri și exilul pe insula Patmos, în timpul persecuției lui Domițian.
Mărturisitori ai adevărului
Mântuitorul ne spune, așadar, că aceia care L-au mărturisit și nu S-au lepădat de El și care au pecetluit mărturisirea lor, mulți dintre ei cu prețul vieții, sunt cei pe care îi iubește cel mai mult, cei mai străluciți înaintea lui Dumnezeu. Părintele Nicolae de la Rohia subliniază acest aspect, făcând referire la martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan, care, în timp ce îl băteau cu pietre și urma să moară, a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7, 56). Nu șezând, ci stând! Noi, în Maramureș, spunem „poftiți, stați!”, care înseamnă să stai în picioare. În schimb, la cuvintele „Poftiți, ședeți!”, omul se așază. Sfântul Arhidiacon Ștefan zice: „Îl văd stând”. Părintele Nicolae explică faptul că Mântuitorul era ridicat de pe tronul Său, că stătea în picioare, ridicându-Se în semn de iubire și de respect, ca să primească sufletul întâiului Mucenic. Învățați de Sfinții Părinți, spunem în Crez că Mântuitorul „S-a Înălțat la Ceruri și șade de-a dreapta Tatălui…”. El șade pe scaun cu Tatăl și cu Duhul. În schimb, Sfântul Arhidiacon Ștefan zice: „Îl văd stând…”. Hristos S-a ridicat în picioare și a primit sufletul Arhidiaconului Ștefan, care a mărturisit credința în Dumnezeul cel Adevărat. Vă dați seama cât de mari sunt martirii? El a fost întâiul care a vorbit cu îndrăzneală în fața sinedriului – format din mai-marii cărturarilor și ai fariseilor, elitele politico-religioase ale poporului ales, care făceau judecățile și dădeau sentințele. Și a vorbit cu atât de multă îndrăzneală, încât i-a provocat, iar poporul a tăbărât asupra lui și l-a ucis cu pietre. Apoi, îngenunchind, s-a rugat și a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60). Nu i-a ocărât, nu a zis: „Veți da seama de această nedreptate”. S-a rugat pentru iertarea păcatelor lor, așa cum a făcut Mântuitorul pe Cruce. Mântuitorul nu a răspuns nimic hulelor celor din jur, care Îl huiduiau și Îl jigneau. Deși era în durere de moarte, pironit pe cruce și bătut în cuie în semn de ocară, Mântuitorul, cu mâinile întinse, atât cât să cuprindă întreaga umanitate, a zis: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34). Așa a făcut și Sfântul Ștefan. De aceea, Sfinții Mucenici sunt cei mai iubiți de Dumnezeu și sunt întâi între Sfinții lui Hristos.
Duhul Sfânt ne lasă Sfintele Moaşte ca mărturie a sfinţeniei
Sfintele lor Moaște, adică părticele din osemintele pline de sfințenie, de lumină și har, de miros de bună mireasmă ale Sfinților martiri, se așază în Bisericile noastre când se sfințesc, când se târnosesc. De ce? Pentru că Mântuitorul Se identifică cu ei: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine” (Luca 10, 16). Se identifică cu Mucenicii.
Se așază, deci, Moaște de Mucenici în interiorul Sfintei Mese, pentru „a face Biserica sfântă, sfințitoare și izvor de sfințenie și de minuni făcătoare” – așa cum spun rugăciunile de la sfințire. Toate Bisericile noastre sunt pecetluite în acest fel și împodobite cu acest sfânt odor, care sunt osemintele Mucenicilor. Tradiția de a așeza Sfinte Moaște în Altar vine de foarte demult, din primele secole, când creștinii erau persecutați și se ascundeau rugându-se în catacombe. Mulți dintre aceștia erau martirizați, uciși în stadioane, aruncați la fiare, tăiați cu ferăstrăul, aruncați în temnițe, li se tăia capul cu sabia, în toate felurile erau chinuiți – dar nu-L tăgăduiau pe Hristos și Îl mărturiseau că este Fiul lui Dumnezeu.
Și pentru că aceste trupuri erau pline de sfințenie, creștinii le ridicau și le așezau în cripte, în catacombe, sub pământ. Acolo se adunau și îi făceau pomenirea, slujind Sfânta Liturghie pe mormântul Sfântului. Făceau Liturghie astfel, arătând credința că Sfinții sunt mijlocitori și rugători pentru lume, că sunt sămânța Bisericii, iar sângele martirilor este cel care alimentează organismul Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. Această practică a intrat în tradiția Bisericii și de aceea se pun osemintele Sfinților Mucenici în Sfânta Masă, la ridicarea fiecărui lăcaș sfânt. De pe vremea pătimirii primilor martiri ai lui Hristos, Biserica păstrează aceeași rânduială și aceeași tradiție. Să nu vă înșele pe voi cineva în credința voastră! Să fiți fericiți că sunteți în această credință care păstrează rânduiala sfântă și dreaptă de 2.000 de ani!
Biserica ţine rânduiala credinţei adevărate
Biserica s-a îmbrăcat în rânduielile ei în câteva secole, apoi s-a întărit și s-a statornicit prin învățătură, prin Simbolul Credinței, prin toate dogmele și canoanele date de Sfinții Părinți ale celor șapte Sinoade Ecumenice. Această rânduială după care au viețuit Apostolii, Mucenicii, Sfinții Părinți, Cuvioșii Părinți, Sfinții învățători și dascăli au ținut-o și voievozii – ctitori de lăcașuri sfinte. Ctitorii din familiile voievodale din Maramureș, cei care au ctitorit Mănăstirea Peri și catedralele de lemn ale Maramureșului, au făcut cunoscut Maramureșul în toată lumea și au mărturisit credința în Hristos. Unii dintre aceștia, precum și alți mărturisitori ai lui Hristos, necunoscuți de nimeni, vor fi primit de la Dumnezeu darul sfințeniei. Spunea Înaltpreasfințitul Iustinian, vrednicul de pomenire părintele nostru, că cimitirele sunt pline de Sfinți, iar din când în când Dumnezeu mai descoperă câte unul.
Biserica Ortodoxă Română a rânduit ca Duminica viitoare să fie pomeniți Sfinții din neamul nostru. Sunt aproape 200 de Sfinți pe care Biserica i-a trecut în calendar după 1990. Atât din pricini politico-religioase, cât și, poate, dintr-un complex de inferioritate, românii nu au căutat cu deadinsul să își promoveze Sfinții din neamul lor. După căderea regimului comunist însă, Biserica a ieșit din acest complex și a trecut în rândul Sfinților pe mulți dintre mărturisitorii și cuvioșii neamului nostru. Din păcate, chiar și astăzi avem acest complex românesc față de țările așa-zis mari și nobile, europene. Parcă noi am fi mai puțin nobili… Însă noblețea o dă creștinismul, nu valorile materiale și economice. Creștinismul îți dă noblețea, amprenta și sufletul. Noi suntem nobili din multe puncte de vedere: suntem un popor atât de tolerant, atât de frumos la suflet, atât de ospitalier! Am creat atâta cultură, literatură, capodopere adevărate și am apărat credința și L-am mărturisit pe Hristos. Acesta e semnul sfințeniei și al nobleței.
Prin marii Părinți ai Bisericii noastre, prin preoția noastră care a păstorit prin satele noastre retrase din toată țara și din Maramureșul nostru creștin și binecuvântat de Dumnezeu, simțim cum ne cuprinde Harul Duhului Sfânt. Eu am fost și prin Statele Unite ale Americii și în Canada – totul este frumos, dar lipsesc harul și sfințenia. Aici, când respir, parcă respir Duh Sfânt și binecuvântare. În Maramureș, când treci dealurile acestea frumoase și line și munții aceștia care sunt îmbrăcați în verdeață, parcă simți că înaintea ta a trecut Dumnezeu. Totul e binecuvântat. Nu-i pângărit încă, nu-i înstrăinat, nu-i profanat, nu-i profan. E sfințit, că sfințită a fost viața celor care L-au mărturisit pe Dumnezeu pe aceste meleaguri! Acolo e supercivilizație, dar nu mai există sfințenie și har. Există creștini și acolo, și acolo există creștinism, dar aici avem totul mai la îndemână: clopotele Bisericilor, cimitirele pline de Sfinți, slujirea preoților, familia creștină a noastră, familia nobilă din Maramureșul nostru, cum îmi place mie să spun, „voievodal”. „Istoric” îi ziceau și comuniștii, dar nu le plăcea cuvântul „voievodal”. Să îi zicem, așadar, „Maramureșul Voievodal!”. Aici totul este binecuvântat. Și atunci când ești departe, ți se face dor de România, așa cum este ea. Chiar dacă mai arhaică, să nu zic mai sălbatică, ți se face un dor…, că te plictisești de blocurile de oțel și sticlă, de autostrăzile de sute de kilometri în linie dreaptă, de toată civilizația și totul pus prea la „dungă”. Și dorești parcă o frumusețe naturală, o frumusețe cu care Maramureșul a fost binecuvântat de Dumnezeu. Ce frumoase sunt fetele și feciorii din Maramureș!
Duminica viitoare, așa cum am spus, îi vom pomeni pe toți Sfinții din neamul nostru, trecuți în calendar cu culoare albastră. Sunt peste 200. Aceștia sunt din neamul nostru, au lucrat la păstrarea credinței, la construirea și zidirea, la dăinuirea neamului nostru românesc, a Bisericii ortodoxe strămoșești și a țării noastre binecuvântate, România, numită „Grădina Maicii Domnului” și „țara lui Dumnezeu”.
† Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului
Sursa: http://ziarullumina.ro
