Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina)
În pilda pe care Biserica a rânduit-o în această Duminică ni se prezintă sintetic una dintre cele mai des întâlnite curse prin care omul poate rata întâlnirea cu propria sa fericire sau, altfel spus, întâlnirea cu adevărata chemare a sufletului său. Cu această ispită ne putem confrunta cu toții atunci când nu simțim cu adevărat, nu înțelegem că orice dar pe care îl primim de la Dumnezeu ne îmbogățește și ne înalță sufletește doar atunci când îl punem în slujba Tatălui ceresc și îl folosim cu smerenie pentru ajutorarea semenilor. Aceasta este calea pentru a ne putea îmbogăți întru Dumnezeu și pentru a fi fericiți!
Omenia pe care trebuie să o arătăm față de semeni
Bogatului din această pildă, pe care o găsim doar în Evanghelia după Luca (12, 16-21), „i-a rodit din belșug țarina”. Din păcate însă, primul său gând nu a fost să-I mulțumească Bunului Dumnezeu pentru această binecuvântare și să-i ajute pe săraci din acest belșug de roade, ci el a fost cuprins de îngrijorare gândindu-se că nu are unde să depoziteze toate aceste roade ale pământului. Soluția simplistă pe care a găsit-o a fost aceea de a-și dărâma hambarele și de a face unele mult mai mari unde să încapă totul. Ierarhul sârb Nicolae Velimirovici scria că „în loc să strice pe omul vechi din el și să zidească pe cel nou” prin fapte de milostenie, bogatul „se apucă să-și dărâme hambarele, magaziile și pivnițele ca să-și facă altele” (Predici). Iar Fericitul Augustin observă că bogatul nu și-a dat seama „că cele mai sigure hambare pentru recolta sa sunt pântecele celor săraci și flămânzi” și că numai în acest fel bogata recoltă „s-ar fi păstrat intactă în ceruri”. Altfel spus, tot ceea ce facem aici pentru Dumnezeu și pentru aproapele, cu dragoste, cu dăruire, cu smerenie, rămâne în veșnicie, se tot adaugă la comoara noastră duhovnicească, ne îmbogățește în Dumnezeu. În acest sens trebuie înțeles și frumosul îndemn din Apostolul de astăzi: „Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este voia Domnului” și „vă umpleți de Duhul” (Efeseni 5, 17-18). Voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi nu ne este impusă cu forța, ci ne este doar arătată atunci când noi vrem să o aflăm. Ea nu poate fi alta decât a ne depăși stările pătimașe, a fi liberi lăuntric și a ne strădui cât mai mult să dobândim Duhul Sfânt.
Problema marilor îmbogățiți și a neajutorării de către aceștia a oamenilor nevoiași este foarte actuală astăzi atât în România, cât și în întreaga lume. Cuviosul Mărturisitor Sofian de la Antim, referindu-se îndeosebi la situația din țara noastră, spunea: „Există, de asemenea, milionari și miliardari. De obicei, ei țin să aibă și mai mult. Aceștia trebuie să fie conștienți de faptul că dacă nu sunt milostivi în această viață se vor duce acolo unde nu vor avea nimic. Iar cei care nu au nimic aici, dar respectă rânduiala creștină, vor avea dincolo totul. Căci porunca lui Dumnezeu se mărginește la această omenie, la această dăruire prin care îl ajuți pe cel de lângă tine. Nu ne putem mântui singuri. Ne mântuim și prin ajutorarea aproapelui nostru. Dacă eu strâng bani și nu-i dau la nimeni, asta arată că trăiesc într-o minciună continuă. Rămân cu banii mei, apoi vine moartea… Când însă îl ajut pe aproapele meu să ducă o viață decentă, ne putem mântui mai ușor cu toții. Cam așa înțeleg eu viața aceasta” (Smerenia și dragostea, însemnele trăirii ortodoxe).
Nu bogăția în sine ne îndepărtează de Dumnezeu, ci alipirea pătimașă de ea, așa cum ne avertizează și psalmistul: „Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10). Cu cât omul este în mod real tot mai preocupat de dobândirea vieții celei veșnice, cu atât el realizează că orice tip de bogăție pe care o poate avea, orice întâlnire, orice întâmplare, toate trebuie spiritualizate, transfigurate, citite în cheia pedagogiei divine, în așa fel încât ele să devină mijloace prin care să adăugăm un plus maturizării noastre duhovnicești, mijloace de dobândire a unei inimi smerite în care să vieze, să crească necontenit lucrarea Duhului Sfânt. Această lucrare se vădește prin căldura, sinceritatea şi bunătatea pe care le arătăm față de aproapele, prin felul cum știm să dezvoltăm relațiile personale care să ne ajute la îmbogățirea vieții noastre întru Hristos.
Ceasul neașteptat al morții
Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că bogații „nu vor scăpa de pedeapsă dacă nu vor face milostenie pe măsura avuției lor” (Omilii la Matei). Din păcate, bogatul acestei pilde nu-și asumă în vreun fel lucrarea de milostenie, ci dă dovadă de egoism și de superficialitate, spunându-și întru sine: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19). Lipsa de empatie față de durerile și de nevoile aproapelui, precum și lipsa de respect față de învățătura lui Hristos îl întunecă pe om, îl împing spre tragedia unor confuzii majore. Astfel, bogatul are impresia că sufletul lui se bucură și se odihnește prin mâncare și băutură. Această mentalitate denotă însă tocmai starea sa de împietrire lăuntrică, lipsa de comunicare și de comuniune a sufletului cu Dumnezeu. Căci, așa cum ne învață tot Cuviosul Sofian, „sufletul flămânzește și însetează ca şi cerbul după izvoarele apelor. El însetează și dorește după adevăr, bine și frumos, ca planta după lumina și căldura soarelui. El nu poate crește și nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii și ale bunei înțelegeri dintre oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăinței și rugăciunii. Sufletul nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune și al harului dumnezeiesc aflător în Biserică”; sufletul „pentru hrană și întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtășanii”.
O altă expresie a derutei în care trăiește bogatul este amăgirea des întâlnită astăzi prin care mulți oameni se comportă ca și cum ar muri peste câteva secole. În general, omul modern este prea puțin dispus să conștientizeze fragilitatea condiției umane, adică să-și dea seama că poate pleca din această viață în orice clipă. Cea mai bună pregătire pentru moartea noastră trupească, pentru marele examen al despărțirii sufletului de trup, este tocmai îmbogățirea noastră în Dumnezeu. Bogatul împătimit de propria avere nu se obosește însă cu asemenea pregătiri. El se gândește doar cum va trăi ghiftuit, mult și bine. Psalmistul observă cu amărăciune: „Și omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (Psalmi 48, 12).
Deși încă din perioada Vechiului Testament Dreptul Iov ne învață că doar în mâna lui Dumnezeu se „ține viața a tot ce trăiește și suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 10), bogatul este foarte sigur că va mai trăi mulți ani plini de belșug material. În fața acestei îngâmfări prostești, vine imediat răspunsul lui Dumnezeu: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 16, 20). Nebunie este să creadă cineva că își hotărăște lungimea vieții sale și tot nebunie este pentru noi tot ceea ce ne împiedică de la adevărata îmbogățire întru Dumnezeu. Sfântul Teofilact al Bulgariei ne vorbește și despre simbolismul nopții în care sufletul bogatului neprevăzător este răpit brusc din această viață: „Așadar, cu adevărat noaptea îi este cerut sufletul unuia ca acesta, căci nu are lumină a cunoștinței celei dumnezeiești, care să-i lumineze lui, ci în noaptea iubirii de bogăție aflându-se și de aceasta fiind întunecat, îl apucă moartea” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca).
Concluzia textului Evangheliei de astăzi se poate rezuma și astfel: dacă omul nu își asumă drept scop principal al vieții îmbogățirea în Dumnezeu, atunci, la ceasul (neașteptat al) morții, când vălul lumii de aici se va ridica, el va avea parte de mari și neplăcute surprize.
Protos. Teofan Popescu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
