Timp de cincizeci de ani a liturghisit zilnic de la ora 8 dimineața și până la ora 15, fie că era înzăpezire, fie că erau vremuri tulburate. Nici în timpul invaziei anglo-francezilor din 1917, n-a întrerupt șirul Liturghiilor. La ora 14 slujea în Bisericuțele Acropolei, situate în locuri strâmte, care aveau numai o ușiță, prin care intra soarele înăuntru, făcând să curgă din belșug transpirația pe sfințitele veșminte ale adevăratului lucrător al viei lui Hristos.
Pomenea pomelnicele ore întregi. Mai întâi pe patriarhii adormiți, pe mitropoliți, pe preoți, pe diaconi, pe naxioții lui și pe atenieni. Numele ce i se dădeau le pomenea neîntrerupt, vreme de mai multe luni. Pentru ca să-l odihnească puțin, fiii lui duhovnicești îi luau pomelnicele vechi pe ascuns și le rupeau, pentru că le lua cu sine și pe acelea la toate Bisericile unde mergea. Le punea în două batiste mari și legându-le ca niște bocceluțe, le punea în sân. Când reușea să vină acasă, către ora 17, ca să se ușureze de poverile ce le ducea la piept – pentru că avea cele două bocceluțe cu pomelnice și o cutie cu Sfinte Moaște – unii, văzându-i sânul umflat, îl întrebau:
– Ce este în bocceluțele acelea?
La care el răspundea:
– Sunt actele și contractele mele.
Era nespus de simplu, ca un copil mic, dar și precis în răspunsurile sale filozofice. Cineva i-a spus oarecând:
– Părinte, nu v-ați obosit prea mult? Când oare vă veți și odihni?
El și-a încrucișat mâinile și a spus cu mare smerenie:
– „Cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi”.
Nu rostea cuvinte multe, ci puține, dar ziditoare.
Odată altcineva l-a întrebat:
– Dar de ce stați atât de mult în Biserică?
– Tu, când îți deschizi magazinul, nu stai toată ziua în el? Același lucru este pentru mine Biserica, i-a răspuns Bătrânul, iubitorul de sfinte lăcașuri.
Deoarece liturghisea în fiecare zi, mergea și pe la alte Biserici, mai ales la Biserica Sfântului Prooroc Elisei, din strada Areos, care nu mai există astăzi. Mâini profanatoare au dărâmat-o, fără să se gândească că de la această Biserică se „aprovizionau” atât mănăstirile din Sfântul Munte, precum și cele din restul Greciei, cu bărbați virtuoși, de asemenea și mănăstirile de femei cu călugărițe evlavioase. Acolo se săvârșeau privegheri minunate, cu psalmodii foarte frumoase, precum cele ale lui Alexandru Papadiamantis, care în povestirile lui, „Cântările lui Dumnezeu”, vorbește despre Părintele Nicolae ca despre un preot vrednic, și ale lui Alexandru (mai târziu monahul Andronic) Moraitidis. Acolo priveghea și Părintele Nicolae împreună cu pururea-pomenitul preot Antonie de la Biserica Sfântului Nicolae Pevcacino.
Părintele Nicolae venea la ora 21.30, deoarece se odihnea puțin după Liturghia din timpul zilei. Când intra în Biserică, toți cei aflați acolo îl copleșeau prin primirea ce i-o făceau. Unii îi sărutau mâinile, alții rasa, alții capul, deoarece era mic de statură. Ce privegheri de neuitat erau acelea! La Biserica Proorocului a liturghisit cel mai mult timp. De sărbători slujea la parohia lui.
Extras din Sfântul Nicolae Planas ocrotitorul celor căsătoriți – Monahia Marta, Editura Evanghelismos.
