Stareţul avea o vară, Ecaterina, care atunci când trăia, îi batjocorea pe preoţi şi pe psalţi, îngânând felul cum citeau, cântau sau cum mergeau. Râdea de ei. Deşi nu ducea o viaţă prea plăcută lui Dumnezeu, cu toate acestea Stareţul o iubea mult.
Nu trecuse mult timp de când părintele Haralambie venise lângă noi, când Stareţul a aflat că verişoara lui, deşi foarte tânără, murise şi, desigur, nu cu o moarte bună. În ultimele clipe ale vieţii ei Dumnezeu a îngăduit ca să se facă pildă rudelor ei şi astfel să înţeleagă şi ele că purtarea Ecaterinei nu fusese bună. Astfel, când i‑a sosit clipa morţii a început să scoată strigăte, să facă diferite grimase şi mişcări ciudate. Şi în această stare şi‑a dat sufletul. Când Stareţul a aflat, a început să plângă. Părintele Haralambie s‑a mirat de sensibilitatea Stareţului. Acesta însă a înţeles gândul său şi i‑a spus:
– Fiul meu, nu plâng pentru că a murit, ci pentru că s‑a osândit.
Din acea zi Stareţul a început să postească necurmat şi să se roage pentru vara sa. Mult timp însă a văzut‑o în întuneric.
Odată, pe când se ruga în coliba sa, a văzut‑o aievea pe vara sa urcând din iad spre Cer, plină de bucurie, ţinând în mână o cheie şi strigând:
– Mare este pentru mine ziua de astăzi! Acum merg în casă luminoasă, în palat strălucit.
– Ecaterina, ce ţi s‑a întâmplat?, a întrebat‑o Stareţul.
– Mare este pentru mine ziua de astăzi!, a strigat ea din nou.
Aceasta arată că prin multele rugăciuni şi postiri ale Stareţului Iosif, Ecaterina a fost slobozită din legăturile iadului. Cu adevărat, „mult poate rugăciunea dreptului care lucrează”.
Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
