Întreaga propagandă din plandemie, propagandă răspândită și amplificată cu viteza luminii la nivel planetar, prin cel mai eficient aparat de manipulare, de inducere a psihozelor în masă, de dezinformare și cenzură – mass-media mainstream, care a ajuns să facă parte din „Complexul Industrial al Cenzurii” –, s-a bazat pe manipularea fricilor și vulnerabilităților noastre, în special a fricii de moarte (cea mai mare frică a omului redus la biologic, desbisericit) și a laturii noastre emoționale, care a fost exploatată la maximum pentru a ne lipsi de puterea de a ne mai opune instaurării tiraniei medicale.
Toate regimurile totalitare au triumfat doar atunci când le-au reușit metodele – de la cele mai violente până la cele mai subtile – de lipsire a oamenilor de putere, începând cu puterea sufletească, puterea de a gândi liber, cu propria minte, până la puterea de a decide cu privire la propria viață și propriul corp. În acest mod au degradat valoarea ființei umane, iar omul a devenit o ființă infantilizată și slabă, lipsită de demnitate, dispusă să-și cedeze oricând puterea unui „for” superior care îi promitea „siguranța” și „confortul” în schimbul renunțării la „luxul” libertății și al gândirii independente – un „lux” prea incomod și periculos.
Omul infantilizat, redus la dimensiunea sa biologică, obișnuit cu relativismul și deriva epistemologică și valorică promovate constant, nu mai simte de mult acel imbold profund uman de a căuta adevărul și a-și pune întrebări – aspirație care îl ridică mai presus de pura supraviețuire –, prin urmare, are nevoie și chiar cere ca altcineva să gândească în locul lui. E mai confortabil și „sigur” așa, iar acest lucru îi asigura o existență călduță, fără „riscuri”.
Trăim în „epoca experților”, în care, prin inginerii sociale, am fost transformați în oameni atât de vulnerabili și infantilizați încât avem constant nevoie de îndrumări de la „specialiști” și instituții – care, cu cât sunt mai globaliste, cu atât sunt mai „credibile”, mai demne de ascultat și de urmat – care să ne învețe cum e corect să gândim și să trăim.
Intervenția lor samavolnică în viețile noastre pentru a ne modifica modul de a gândi și exista, chiar pentru a decide în locul nostru ce să introducem în corpurile noastre, inclusiv mijloacele lor tot mai intruzive de supraveghere, „spre binele” nostru, cum suntem asigurați, sunt „noua normalitate” la care umanitatea este chemată să se alinieze docil, pentru a fi salvată de ea însăși. Expresia „noua normalitate” este doar un alt termen din „Nouvorba” plăsmuită și mânuită abil de către „experiți”/tehnocrați pentru a ne redefini realitatea și normalitatea.
Prin această redefinire, suntem condiționați, subtil, să ne lăsăm viețile în mâinile lor și, implicit, să le cedăm de bunăvoie puterea de a decide ei ce e adevărat și ce nu, ce e normal și ce nu. Aceasta înseamnă, de fapt, interiorizarea discursului unic al ideologiei totalitare, efectul fiind suprimarea libertății interioare și anestezierea gândirii critice, fără de care este inevitabilă transformarea lumii într-un lagăr global, în care supravegherea, cenzura și controlul vor fi la un nivel fără precedent în istorie și în care oamenii își vor iubi propria închisoare.
„Anormalii”, cei care își mai pun întrebări, cei cărora nu le-au fost erodate maturitatea și integritatea umană, demnitatea și curajul de a gândi și vorbi liber, devin o specie periculoasă, fiind etichetați în fel și chip cu termeni, de acum consacrați, din recuzita „Nouvorbei” pentru a fi anulați – „conspiraționiști”, „propagatori de dezinformare”, „anti-știință” etc.
Gânditorul francez Jean-François Lyotard, unul dintre cei mai lucizi teoreticieni ai postmodernismului, explica, în excelenta sa lucrare Condiția postmodernă (1979), că „știința pozitivă a postmodernilor este intens ideologică și instrument de putere” și „Administrarea probelor științifice în postmodernism nu mai urmărește adevărul, ci performativitatea. Singurul criteriu credibil pentru cercetare devine puterea. Criteriul tehnic influențează criteriul adevărului”; „Motorul științei postmoderne nu este dorința de cunoaștere, ci dorința de îmbogățire. Capitalismul [globalisto-corporatist, n. m.] finanțează doar cunoașterea susceptibilă de a produce profit, mai devreme sau mai târziu”.
Reflectând la ceea ce scria acest filosof acum 44 de ani, înțelegem mai clar mascarada închinării la „știință” în plandemie. Închinare și „știință” întrucât, atunci când criteriul puterii ajunge să dețină întâietatea, așadar, atunci când cunoașterea științifică devine subordonată puterii și ideologiei, nu mai poate fi vorba de știință, de dovezi și de dezbatere, ci de control autoritar și de propagandă, chiar dacă în numele științei. O cunoaștere subordonată puterii, conformându-se „limbajului-mașină”, cu aruncarea peste bord a unor criterii „perimate” precum valoarea de adevăr, dimensiunea morală, transcendentul, reperele axiologice (adevar/fals, bine/rău, drept/nedrept etc.) se transformă, de fapt, în anticunoaștere.
„Eficiența” fără adevăr și fără conștiință nu se mai ghidează către om, către reflecție răbdătoare, către căutarea adevărului și dovezi, în urma unei îndelungi cercetări, ci către obținerea controlului asupra realității, către obținerea puterii și a profitului. Rezultatul este o realitate modificată și redefinită/falsificată.
Drept consecință, nu mai există o preocupare sinceră pentru protejarea vieții, nici respectarea demnității și integrității ființei umane, iar așa-zisa grijă pentru „binele mai mare” și pentru planeta care trebuie „salvată” este doar paravanul sub care are loc manipularea unei populații tot mai vulnerabile – o populație speriată, dezrădăcinată, atomizată și lipsită de repere. Consecințele sunt teribile, deși nebănuite de populația captivă fenomenului formării maselor.
Așa cum nu mai există preocupare sinceră pentru protejarea vieții, nu mai există nici respect față de taina morții. Dorința obsesivă de a avea controlul deplin asupra ambelor duce la dezumanizarea și instrumentalizarea lor. Astfel, se pierde sensul lor mai înalt și, de fapt, sensul omului, care decade într-o condiție de robie sufletească, iar stările predominante devin frica și fuga – de marile întrebări, de propriul gol sufletesc, de întâlnirea cu Dumnezeu. Cum spuneam altă dată, această fugă are loc fie prin abandonul în divertisment și consumerism (ca în vremurile „vechii normalități”), fie prin menținerea obsesivă a „siguranței”, fiindu-i inculcată subtil iluzia că îi este asigurată ca „răsplată” a conformării sale (cum spunea Gustave Le Bon în cartea sa despre psihologia mulțimilor, masele „resping dovezile care nu sunt pe gustul lor, preferând să idolatrizeze eroarea, dacă eroarea le seduce. Oricine le poate hrăni cu iluzii devine cu ușurință stăpânul lor.”).
Din cauza obsesiei pentru control și siguranță, dusă la extrem, devin mai importante „soluțiile” tehnologice decât viața, capătă supremație „Știința” și idolul tehnologic, fiind inevitabil trecute pe un plan inferior omul și viața. Idolul „Științei” și cel tehnologic trebuie să rămână cu orice preț în picioare, indiferent cât de multe dovezi există că au „dat eroare” și că sunt folosite împotriva vieții și a omului.
Fiindcă, dacă într-adevăr s-ar fi pus preț pe ființa umană și viață, nu ar fi fost aplicată strategia manipulării prin frică și nici a instrumentalizării morții. Faptul că, în pandemie, moartea era un concept instrumentalizat pentru a crea isterie (în ciuda faptului că, potrivit, de exemplu, datelor de pe worldometers.info, numărul celor bolnavi de forme grave și foarte grave de covid-19 în lume s-a situat, în general, la sub 1%), iar acum este pur și simplu ignorată (deși morțile subite au devenit un fenomen la ordinea zilei) arată clar că nu a fost vorba niciodată despre preocuparea pentru protejarea vieții. În fond, adevăratul virus mortal a fost propaganda.
Irina Bazon
Sursa: http://www.activenews.ro
