Sfârșit de august. S-a dus vara aceasta ca o adiere de vânt și ne aflăm, iată, din nou la hotarul dintre anotimpuri. Chiar dacă soarele încă pare să fie îngăduitor cu oamenii și cu pământul întreg, frunzele ruginii și mirosul de fân ars țin să ne asigure, totuși, că ne apropiem de răpciune – căci așa se numea luna septembrie în satul românesc de odinioară, luna care deschide ușa toamnei. Printre poveștile și amintirile de vară pe care le păstrăm cu dor și grijă în tainica „ladă de zestre” a inimii, una e musai de (re)amintit și de transmis celor mai tineri decât noi, spre a dăinui pururea. O poveste de dragoste nu despre plăcerile lumii acesteia, ci despre iubire, jertfă și mărturisire, o poveste despre doi Sfinți pe care Biserica noastră îi cinstește an de an: Adrian și soția sa, Natalia, sărbătoriți în ziua de 26 august.
Peste 5,5 milioane de români își aniversează onomastica de sărbătoarea Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, printre care se numără, cu siguranță, și mulți prietenii și apropiații multora dintre noi. De aceea, am considerat că este potrivit ca, în preajma acestei sărbători să aducem în atenția dumneavoastră […] câteva considerații de ordin istoric și etimologic, legate de originea și semnificația numelor Adrian și Natalia, alături de derivatele lor.
Cine au fost Sfinții Adrian și soția sa, Natalia?
Sfântul Mucenic Adrian şi soţia sa, Natalia, au trăit în Nicomidia (Turcia zilelor noastre), în timpul persecuțiilor care s-au petrecut împotriva creştinilor. Amândoi proveneau din familii înstărite. Adrian, ocupând funcția de demnitar al cetății, a luat parte într-o zi la o scenă care l-a marcat: 23 de bărbați fuseseră arestaţi, bătuți și aspru torturați din ordinul împăratului, din pricină că erau creștini. Întrebându-i dacă merită să îndure doate durerile pentru propria lor încăpățânare, aceia i-au răspuns: „Da! Ca să dobândim bunătăţile pregătite de Dumnezeu celor ce pătimesc pentru El, pe care urechea nu poate să le audă, nici cuvântul să le grăiască”. Răspunsul a fost atât de convingător, încât văzând credința lor, Sfântul Adrian a cerut gărzilor să deschidă ușa temniței și a intrat alături de ei. După cum ne spune Sinaxarul, soția Sfântului, Natalia, a fost la început îngrijorată pentru hotărârea suprinzătoare a soțului ei, însă mai apoi, împotriva logicii zilelor noastre, l-a îndemnat să rabde suferințele care vor veni, pentru că doar așa va primi cununa sfântă și luminată a muceniciei. Zilnic, Sfânta Natalia mergea la închisoare și ştergea cu pânză curată rănile, aducându-le, pe cât se putea, alinarea durerilor.
Zilele au trecut și, pentru că niciunul n-a putut fi întors din drumul către Rai, în temniţa întunecată a fost adusă o nicovală şi un ciocan de fier, cu care călăii au început să le zdrobească fluierele picioarelor. Sfântului Adrian i-au tăiat și o mână, pe care Sfânta Natalia a luat-o, în taină, ca amintire a curajului iubitului ei soț. Trecând Mucenicii la cele veșnice, Sfânta Natalia a fugit și ea de frica împăratului tocmai la Arghiropole, unde un om credincios s-a învrednicit să aducă Moaștele celor 23 de Sfinți Mucenici ca să le îngroape creștinește. Astfel, Sfânta Natalia și-a găsit din nou odihna, lângă osemintele iubitului ei soț, îngenunchind şi rugându-se ore și zile în șir. Nu după mult timp, Sfântul Mucenic Adrian i s-a arătat în vis, spunându-i că Domnul Hristos o așteaptă sus, în tinda Raiului. Sfânta Natalia a adormit astfel și nu s-a mai trezit niciodată, dându-și sufletul în mâinile Domnului și odihnindu-se pentru veșnicie întru Împărăția cea Cerească.
Care este etimologia și semnificația celor două nume?
Din punct de vedere etimologic, numele de „Adrian” provine din latinescul „Hadrianus”, care este la origine un cognomen, adică cel de-al treilea nume al unei persoane, care arăta familia, potrivit vechiului drept roman. „Hadrianus” face referire, așadar, la familia romană originară din zona Hadriei (în apropierea Mării Adriatice), iar traducerea lui s-ar putea face prin expresiile „cel ce vine dinspre mare” sau „cel care stă în apropierea Mării Adriatice. De altfel, însuși numele mării provine din timpul Italiei antice, de la numele localității Hadria, aflată în regiunea Veneției de azi (provincia Rovigo).
Numele „Hadrianus” a pătruns, apoi, în onomastica slavă creștină și, pe această filieră, a fost preluat de greci sub forma „Adrianos”. De aici, termenul a intrat și în vechea limbă românească, în secolul al XV-lea existând deja în Țara Românească documente vechi care atestă forme precum „Andrian” sau „Andreian”, rezultate prin contopirea cu un nume deja cunoscut în acea vreme – Andrei.
De asemenea, și numele „Natalia” poartă o semnificație interesantă. El provine tot din limba latină, de la verbul „nascor, nasci, natus”, care înseamnă „a produce”, „a face”. La baza termenului se află, de asemenea, cuvântul „natalis”, care în latină înseamnă „zi de naștere”, utilizată în Roma Antică pentru a denumi zilele de naștere ale personalitățior. De altfel, după apariția creștinismnului, sintagma „Natali Domini” exprimă ziua Nașterii Domnului sau Crăciunul, mărturie în acest sens fiind și urarea „buon Natale” din limba italiană, care înseamnă „Crăciun fericit”. În documentele românești, numele Natalia este atestat destul de târziu, în jurul anului 1680, fiind înscris sub forma „Nedelea” și intrat în uzul limbii pe filieră slavonă.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro/.
