Un frate i-a spus Stareţului că el de foarte mulţi ani nu mai mănâncă nici carne, nici peşte, foloseşte untdelemn numai în zilele cu dezlegare, iar în celelalte zile posteşte şi se înfrânează. Cu toate acestea însă nu poate primi fără tulburare niciun cuvânt spus împotriva sa, ci din cauza furiei şi mâniei puternice, atunci când e mustrat se poartă de parcă ar uita de sine.
Stareţul i-a răspuns: „Ai învăţat să posteşti, însă n-ai învăţat să-ţi smereşti inima. Nu vom primi întreg folosul postului dacă nu ne vom învăţa să ne smerim şi să ne învinovăţim pe noi înşine în toate, dacă nu ne vom îndrepta toată atenţia către lucrarea interioară. Mulţi au semănat mult, însă când a venit timpul secerişului n-au strâns nimic. Dacă vrei să mă asculţi, îndreaptă ceea ce nu-i înţelept în postul tău. Postul poate aduce roadă bună numai dacă e însoţit de strădania omului de a-şi smeri cugetul şi a-şi elibera inima de patimi”.
Nu râvni să dobândeşti oarecare daruri duhovniceşti. Însăşi această dorinţă este greşită şi vătămătoare. Străduieşte-te să te păstrezi, cât poţi mai mult, într-o adâncă smerenie şi cugetare înţeleaptă, iar pe toate celelalte încredinţează-le voii lui Dumnezeu, căci noi nu ştim dacă ne este spre folos să primim daruri. Îţi mai spun ceva: copilul fără minte îi cere tatălui său cuţitaşul, însă tatăl nu-i dă cuţitul, ştiind că din neştiinţă copilul se poate tăia. Fratele meu, îndreaptă-ţi toată strădania şi toată buna dorire spre a te vedea cu adevărat pe tine însuţi, căci după cum scrie Sfântul Isaac Sirul: „Cel care s-a învrednicit să se vadă pe sine este mai bun decât cel care s-a învrednicit să vadă îngeri” (Cuvântul 41, col. 198).
A se vedea omul pe sine înseamnă a-şi recunoaşte adânca păcătoşenie, a se considera pe sine mai rău decât cel mai mare păcătos, a-şi vedea mulţimea păcatelor care covârşeşte nisipul mării şi a se considera nevrednic chiar şi să umble pe pământ.
Inima omului este ca oglinda sau ca sticla curată; dacă e curăţită de patimi, atunci vede şi în celălalt această curăţie şi pe nimeni nu judecă şi nu mustră. De aceea să ne rugăm Domnului Dumnezeu să ne dăruiască a ne vedea păcatele şi a nu-l judeca pe fratele (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul). Cât de mare este păcatul judecării aproapelui şi ce pierdere mare şi piedică în calea mântuirii ne pricinuieşte! Despre aceasta Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus în Sfânta Evanghelie: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi (Matei 7, 1-2).
Dacă însă inima omului este necurată şi robită patimilor, atunci vede această necurăţie aproape în toţi ceilalţi oameni; pe toţi îi bănuieşte de acel păcat.
Dacă ai şti cât se osteneşte vrăjmaşul să-l îndepărteze pe om de rugăciune! Este gata să-i dea acelui om toate bogăţiile lumii. Ştie el, vicleanul, ce har dobândeşte omul prin rugăciune.
Este cu neputinţă să te mântuieşti fără smerenie. Chiar dacă am dobândi toată înţelepciunea acestui veac, dacă însă nu avem smerenie şi ne vom întemeia numai pe propria cunoaştere, tot nu vom avea nici un câştig, iar sufletul ne va fi pustiu.
Uneori Stareţul Alexandru spunea: „Sârguieşte-te să mănânci puţin untdelemn, căci altfel nu vei birui nici o patimă!”
Din Învăţăturile duhovniceşti ale Stareţului Alexandru.
