Fiul meu, fiul Preadulcelui Iisus, fiul Maicii Domnului și al Sfinților, care este cuvântul meu pentru tine? De unde aș putea începe cuvântul ca să‑ți încălzesc sufletul? De unde să scot apa, ca să‑ți dau să bei? Unde să găsesc pâine, ca să te satur?
Vai! Vai mie, ticălosului, că m‑am învrednicit să nasc în Duhul Sfânt un astfel de fiu, un copil bun, atât de cuminte și de râvnitor!Dar când mă voi învrednici să‑l văd lângă mine? Când mă voi desfăta de buna petrecere împreună cu tine? Când te voi vedea în mijlocul Bisericii, căzând în genunchi și plângând înaintea Icoanei Preadulcelui nostru Iisus?
Oare voi fi vrednic să le văd și pe acestea? Oare să nădăjduiesc? Oare să aștept până te voi vedea și apoi să spun cuvintele dumnezeiescului Simeon „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne”?
Vai mie, ticălosului! Lacrimile îmi închid ochii. Mâna îmi amorțește. Condeiul mi s‑a uscat. Inima îmi bate de emoție auzind ce vrei să devii: înțelept cu înțelepții, dascăl împreună cu dascălii, ritor împreună cu ritorii, teolog împreună cu teologii, propovăduitor împreună cu propovăduitorii, monah împreună cu monahii, preot împreună cu preoții și fiu al lui Dumnezeu împreună cu fiii lui Dumnezeu.
Așadar, iubitul meu puișor, zboară către mine. Iată îți deschid brațele părintești, pline de dragoste. Aleargă ca cerbul și eu te voi adăpa cu apa cea vie. Vino, fiule, la masa noastră, căci te voi hrăni cu pâinea vieții.
Vino repede! Nu pierde timpul, căci moartea ne urmărește ca un călător rău, lumea este înșelătoare, iar viața este plină de cursele satanei și ne aduce îndoit mai repede moartea. Desfătarea lumii trece ca umbra. Toate sunt ca niște vise, care se sparg ca niște bășici. Toate sunt deșertăciune.
Aici, noi cei care am ales filozofia cerească, care petrecem în adâncul tainelor dumnezeiești, care lucrăm să ne subțiem mintea, ne străduim, după putere, să înțelegem cele neajunse cu mâna, însă ușor prinse cu mintea, pe Dumnezeu avându‑L împreună‑ajutător și pe Sfinții Îngeri, purtătorii de foc, vorbindu‑ne nouă și căi cerești arătându‑ne prin mijlocirea unei conștiințe curate. Și la sfârșitul tuturor, după ce sufletul va pleca, lăsând pământului ca unei maici a tuturor acest trup de țărână, atunci vom merge în patria cea adevărată și cu Îngerii ca și cu niște frați vom vorbi, schimbând cu ei îmbrățișare dumnezeiască și neîncetat uimindu‑ne și minunându‑ne de rânduiala cetelor cerești, până ce, primindu‑L pe Stăpânul și Mântuitorul nostru, vom rămâne nedespărțiți de El.
Vino, așadar în grabă, ca să nu cazi din acestea. Scoală‑te și încinge‑ți mijlocul ca un bărbat.
Vino, căci te aștept! Căci poate după câțiva ani voi pleca și atunci nu voi putea să‑ți fiu de folos cu nimic.
Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.
