Alexandru Ioan Cuza nu s-a născut ca să fie erou național, dar viața l-a făcut să fie o atare personalitate în istoria românilor. Românii aveau nevoie de un om providențial, care să facă față exigențelor națiunii din acel moment. Astfel, Cuza a fost un unificator, pentru că, după dubla sa alegere, a obținut, în chip nesperat, recunoașterea acestei calități dobândite de el, apoi recunoașterea unirii și a existenței României de către marile puteri.
A fost un organizator, pentru că a desăvârșit unirea, creând toate marile instituții naționale unice. A fost un modernizator de stat, deoarece, punând în practică majoritatea punctelor programului Revoluției Române de la 1848-1849, a realizat marile reforme, de la cea agrară până la cea școlară, de la secularizarea averilor mănăstirești până la organizarea administrativ-teritorială. A fost un constructor la propriu, a ridicat edificii unice, a făcut drumuri bune și poduri durabile. A fost un mecenat și un ctitor de așezăminte culturale, precum primele două universități moderne românești, la Iași și la București, şi primele burse de stat date studioșilor eminenți. A fost un protector al românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine, pe care i-a sprijinit și i-a pregătit pentru unirea cea mare.
Un domn legendar
A fost un erou al poporului și mai ales al țăranilor, cărora le-a dat pământ și pe care i-a ocrotit în așa măsură, încât aceștia l-au plâns la moarte ca pe un apostol mutat de la ei. În fine, a fost un vizionar, pentru că a plănuit, fără să mai apuce să și facă pe deplin, sistemul monetar național și Banca Națională, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, independența absolută a țării, noua Constituție, Academia Română și altele. A făcut, prin urmare, în șapte ani atâtea fapte bune pentru țară câte au făcut alții în decenii întregi de domnie. De aceea, Alexandru Ioan Cuza a și devenit, încă din timpul vieții, un domn legendar, ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu. Evident, domnul Unirii nu a fost imaculat sau fără reproș, a trecut și prin perioade de ocultare, dar, de fiecare dată, a țâșnit deasupra pentru posteritate, impresionând și stârnind admirație.
Istoricii români, când evocă Unirea de la 1859, se gândesc adesea la împrejurările favorabile și explică epocalul eveniment ca o urmare a „primăverii popoarelor” (revoluțiile de la 1848-1849), ca rezultat al Războiului Crimeii, din anii 1853-1856, care a internaționalizat chestiunea românească, ca fruct al înfrângerii Rusiei și al derulării Congresului de Pace de la Paris din 1856. Este foarte adevărat că „principiul naționalității” a declanșat atunci energiile etnice latente. Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaționale. De exemplu, unii români au ajuns să afle, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că atunci când Rusia a avut perioade de decadență, românilor le-a mers relativ bine și că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie, Țările Române s-au aflat în declin sau au suferit mari pierderi.
Principatele Române erau „locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor”, cum a zis inspirat Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte, aceste țări erau mari grânare, largi piețe de desfacere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră. Sentimental vorbind, erau și o oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri și austrieci la vest și de turci la sud, o oază pentru care politicienii, care erau și intelectuali, din spațiul francez și italian, încercau o anumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudă mai săracă, demnă, totuși, de atenție. La 1856-1858, chiar dacă unele dintre Marile Puteri, în frunte cu Franța, voiau unirea Moldovei și Țării Românești (nu de dragul românilor, ci din dorința promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos și la Carpați) și cu toate că, prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunțat ferm, cu mijloacele democrației europene incipiente de atunci, pentru unire, Conferința de la Paris din 1858 a dat problemei românești o soluție parțială: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale și cu majoritatea instituțiilor dublate și paralele. Aici trebuia să se oprească realitatea românească a timpului, în ciuda voinței naționale, adică a vrerii românilor de a se uni deplin. Și, totuși, nu a fost așa cum au vrut stăpânii Europei, fiindcă, la scurtă vreme după 1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată etc.
Primul pas, decisiv, care a dat apoi posibilitatea derulării celorlalți pași, a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, deopotrivă la Iași și la București. Această situație, deși nu era interzisă în mod concret de vreun document internațional, nu era nici prevăzută și nici așteptată pe scena internațională.
Prin urmare, în înfăptuirea unirii, românii au avut rolul esențial, fiind subiect și nu obiect.
„Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”
„Politica faptului împlinit” și principiul „acum ori niciodată” i-au animat atunci pe români, prin liderii lor înțelepți, care s-au plasat contra prevederilor și așteptărilor marilor puteri (încurajați și stimulați, totuși, de unele dintre aceste puteri simpatizante ale cauzei românești). Să nu uităm că, încă de dinainte de 1848, Țările Române aveau în Occident (și mai ales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunul renume al tinerilor noștri studioși, care nu învățau numai „cravatei cum să-i facă nod”, ci se dovedeau foarte buni în științe și arte, vorbeau franțuzește impecabil și duceau cu sine renumele unui popor civilizat. Ei au alcătuit „generația mesianică”, care, într-un interval de trei-patru decenii, a făurit România modernă, sincronizată modelului european de succes. Bălcescu, Cuza și marii lor contemporani, care au știut să facă atunci echipă, au fost sufletul acestei generații luptătoare. Foștii revoluționari de la 1848 erau atunci foarte bine organizați și s-au înțeles ca alesul Moldovei, oricine ar fi fost el, să devină domn, cu orice preț și cu toate mijloacele, și la București. Unul dintre aceste mijloace era și chemarea „căuzașilor”, meniți să impună, la nevoie, dubla alegere chiar prin forța mulțimii.
Chestiunea care se pune este și de scop, nu în ideea machiavelică („Scopul scuză mijloacele”), ci a naturii morale a scopului. Nu orice scop scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun. Or, cauza unirii românilor s-a dovedit a fi, din perspectivă istorică, una pozitivă, după cum au teoretizat încă din epocă atâția intelectuali, în frunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere (la 24 ianuarie 1859) a fost un act de tactică politică de înaltă clasă, menit să asigure succesul unirii. Cuza a fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluției de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp și care a deschis modernizarea României și a accelerat sincronizarea sa cu civilizația europeană. Mihail Kogălniceanu, cel detașat de domn în ultima parte de domniei, avea să spună la abdicarea domnului: „Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Cuza însuși, din exil, a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, fapt care arată un simț civic și o responsabilitate pentru țară cum rar am mai avut. Cuza și Kogălniceanu au fost doi oameni mari, făcuți pentru momente mari ale istoriei românilor.
Acad. Ioan Aurel Pop
Sursa: http://ziarullumina.ro
