Presupusele teofanii şi anghelofanii, în urma cărora au apărut rătăciri, dintre care şi cele pomenite, s-au petrecut, în general, cu copii sau cu adolescenţi, dinadins aleşi de Ispititor, pentru ca nevinovăţia lor să servească drept garanţie a sfinţeniei acelor apariţii. Alteori au fost folosite în aceleaşi scopuri persoane în vârstă, foarte credincioase, dar uşor influenţabile, înclinate a crede tot ceea ce era învăluit în suprafiresc. în toate cazurile menţionate, nălucirile diferitelor întruchipări cereşti, şi în special ale Maicii Domnului, urmăreau să câştige încrederea vizionarilor prin tot felul de promisiuni, recompense şi aprecieri măgulitoare, flatându-le amorul propriu şi stârnind în sufletul lor un duh de mândrie şi de slavă deşartă. Vedeniile au comunicat şi secrete, pe care vizionarii nu aveau voie să le spună nimănui, ceea ce îi subordona şi mai mult nălucirii respective. Asemenea atitudini sunt însă potrivnice spiritului autenticelor teofanii, cunoscute din tradiţia Bisericii şi din vieţile sfinţilor.
Ca să întărească Diavolul şi mai mult convingerea lumii că arătările şi vestirile pe care le difuzează sunt de la Dumnezeu, şi deci nu au o origine dubioasă, el se serveşte uneori şi de închipuirea crucii.
Căci nu îi este greu să înşele prin semnul biruinţei Mântuitorului, dacă înşeală prin chiar chipul Biruitorului.
În sens tradiţional, o viziune poate fi obiectivă când provine de la o percepere exterioară (vizuală sau auditivă) sau poate fi subiectivă când provine de la perceperea unei imagini interioare (prin imaginaţie şi raţiune). De cele mai multe ori, profeţii au avut – pe cât se pare – viziuni interioare precum şi viziuni pur intelectuale, prin care Dumnezeu le-a făcut anumite comunicări, fără imagini materializate, iar aceasta mai ales atunci când profetul îşi anunţa mesajul prin cuvintele: Aşa grăieşte Domnul. Dar niciodată o descoperire de la Dumnezeu nu a fost făcută unui profet prin măguliri, prin promisiuni de binefaceri cereşti şi printr-o tendinţă de a-i trezi mândria, lăsându-l să creadă că este neprihănit şi că i se va rezerva un loc de mare cinste în cer.
Apariţii dubioase ale Maicii Domnului, cu un caracter miraculos şi cu răsunet mondial au mai fost semnalate în Franţa, la Salette, cu Melanie şi Maximin, în 1846; la Pontmain, în 1871; la Fatima, în Spania, în 1917 (cu reveniri în 1921 şi 1943); apoi la Bauvaing şi la Kerezineu în Bretania, cu 71 de pretinse teofanii şi anghelofanii, din 1936 şi până în 1965.
Uneori ademeniri s-au făcut şi unor înalţi pontifi, prin mesajele transmise de unii vizionari. Este astfel revelatoriu cazul petrecut în timpul războiului civil din Spania, în 1936, cu o femeie paralizată, din Portugalia, Alexandrina Maria da Costa, din satul Balazas, la nord de Porto, căreia i s-a arătat închipuirea materializată a Mântuitorului care-i spunea: Altădată am cerut consacrarea neamului omenesc divinei mele inimi. Acum o cer pentru inima imaculată a prea Sfintei Mele Maici. (…) La Roma, Sfântul Părinte îi va consacra lumea şi o va invoca sub denumirea de Regina Lumii, Maica noastră a biruinţelor. Cum acestui mesaj nu i s-a dat curs, aceeaşi apariţie a revenit după un an şi a ordonat să i se comunice papei că daca nu se va împlini voinţa Sa, flagelul Spaniei se va întinde peste toată lumea. Dar nici de astă dată apelului nu i s-a dat curs. După un an, la 3 octombrie 1938, aceeaşi vedenie a Mântuitorului a făgăduit că va conduce pe Sfântul Părinte de-a dreptul în cer, fără să mai treacă prin purgatoriu, dacă va face consacrarea lumii, imaculatei inimi a Mariei.
Într-un asemenea apel se vedea desluşit nu numai momeala întinsă Pontifului, dar şi propagarea acelei devoţiuni a imaculatei inimi, precum şi confirmarea dogmei purgatoriului, osândită de Sfânta Tradiţie a Bisericii Dreptmăritoare.
În urma acestor viziuni şi a unor noi reveniri de acelaşi fel. la 24 iunie 1941 şi la 29 mai 1942, Papa Pius al XII-lea, devenit din anul 1939 succesorul lui Pius al XI-lea, s-a decis şi a promulgat în ziua de 8 decembrie 1942, în bazilica vaticană, în prezenţa unei mulţimi de circa 80.000 de persoane, actul solemn de consacrare a întregii lumi imaculatei inimi a Mariei, pe temeiul repetatelor cereri adresate de vedeniile Maicii Domnului şi ale Mântuitorului. În acest scop a spus: Am voit ca de sărbătoarea Imaculatei Concepţiuni a Prea Fericitei Fecioare Maria, din anul 1942, să fie consacrat tot neamul omenesc Imaculatei inimi. Iar la 7 iulie 1952, acelaşi papă a consacrat, într-un mod cu totul special, toate popoarele Rusiei, Imaculatei inimi a Maicii Domnului, ca urmare a faptului că, în 1929, presupusa Sfântă Fecioară ceruse această consacrare şi promisese că va împiedica prin acest mijloc propagarea erorilor acestei ţări şi va asigura convertirea ei.
Prin această consacrare specială s-a urmărit să se ajungă la convertirea Rusiei, adică nu numai la îndepărtarea comunismului, ci, în realitate, la integrarea Rusiei în sânul Catolicismului.
Nălucirile dracilor au cerut ca Ortodoxia să revină la unitatea catolică şi la supunerea şi ascultarea faţă de pontiful roman, adică oaia să se pocăiască pentru că lupul a voit s-o mănânce, iar acum să se bucure pentru că o cheamă la el.
De altfel, această concepţie eretică se desprinde în mod vădit şi din actul solemn de consacrare a cultului inimii imaculate a Mariei, pronunţat la 31 octombrie 1942 de papa Pius al XII-lea, în mesajul adresat naţiunii portugheze cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la apariţiile de la Fatima. Prin acest solemn act s-a făcut, între altele, şi următoarea replică, adresată Sfintei Fecioare: Popoarelor separate, datorită rătăcirii sau discordiei, şi în special acelora care nutresc pentru Tine (Prea Sfântă Fecioară) un anumit cult (…), dă-le lor pacea şi întoarce-i pe ei la staulul unic al lui Christ, sub unicul şi veritabilul Păstor.
Din câte se vede, pravoslavnica Rusie şi celelalte ţări ortodoxe au fost acuzate pentru rătăcirea şi discordia de a se fi separat de unicul staul al lui Christ, de la Roma, cerându-se ca aceste popoare separate să se reîntoarcă sub unicul şi veritabilul Păstor. Totodată, consacrarea întregii lumii şi, în mod cu totul special, a Rusiei la cultul imaculatei inimi a Mariei reprezintă o practică inovatorie a Catolicismului, care contravine spiritului evanghelic şi Sfintei Tradiţii. Căci ce poate însemna, în realitate, să i se consacre Mântuitorului Hristos sau Maicii Domnului întregul neam omenesc, deci inclusiv şi credincioşii altor confesiuni creştine, dimpreună cu evreii, cu musulmanii şi cu toţi păgânii, dar fără participarea liber-consimţită?
Orice abatere de la dreapta credinţă şi de la adevăr este o rătăcire; şi orice rătăcire are o origine tenebroasă, indiferent de mijloacele şi de căile prin care a provenit. Prin orice credinţă greşită pe care Ispititorul o provoacă, el urmăreşte să câştige încrederea credinciosului, a unor întregi comunităţi creştine, pentru a le compromite mântuirea sufletelor. Şi astfel, atât credinciosul care s-a înşelat cât şi cei care au girat asemenea cazuri dubioase şi obscure, ajung în cele din urmă să poarte stigmatul Satanei.
O rătăcire acceptată pe o astfel de cale şi strecurată în obştea credincioşilor cu binecuvântări sacerdotale, antrenează apoi şi alte rătăciri mai mari, în măsura în care Dumnezeu îngăduie asemenea uneltiri ale Satanei, din pricina stării de păcat în care se află lumea. Dumnezeu pune astfel la încercare evlavia creştinilor şi înţelegerea duhovnicească a purtătorilor de grijă ai lor, cu privire la păstrarea nealterată a credinţei precum şi a bunei îndrumări pe care ei trebuie să le-o dea credincioşilor. Dar, din păcate, multe se poticnesc, iar unii dintre cârmuitorii turmei lui Hristos lasă să intre în staul lupi răpitori în blană de oaie. Va veni totuşi o zi – cândva – când atât ei cât şi toţi cei însetaţi de false teofanii vor vedea, cu alţi ochi, că arătările din care s-au împărtăşit aveau, de fapt, coarne şi coadă de capră.
Sursa: Mihai Urzică: Biserica şi viermii cei neadormiţi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.
